CONCLUZII - DE LA ,,STATUL BUNASTARII" LA ,,SOCIETATEA BUNASTARII".

Incursiunea în studiul politicilor sociale comparate a ajuns la final. În mod inevitabil, aceasta cercetare s-a axat pe conceptul fundamental al modelului Welfare State, edificat în Europa occidentala postbelica sub influenta keynesianismului. Fara a uita traditia germana a programelor de asigurari (lansate de Bismarck în 1883), trebuie totusi spus ca sistemul securitatii sociale dezvoltat de vest-europeni dupa 1945 nu are precedent în istorie si nu poate fi comparat cu nici un alt model de bunastare din lume. Atât ca obiectiv politic general (asigurarea universala a unor drepturi sociale, deci instituirea cetateniei sociale) cât si prin amploarea resurselor angajate (urcând în medie spre 30% din PIB), politica sociala a statului bunastarii a raspuns cu succes în primele trei decenii postbelice nevoii de consens politic si social a democratiilor occidentale. Criza economica de la începutul anilor`70 a pus însa capat ,,perioadei de aur" a generosului sistem al bunastarii pentru toti, inducând ideea unor necesare reforme structurale. Ascensiunea politica a Noii Drepte în Marea Britanie si Statele Unite a condus la adoptarea în actul de guvernare -începând cu 1980- a unui set de masuri liberale, de relansare investitionala si de reducere a exageratelor cheltuieli publice ale statului bunastarii, tendinte care s-au extins în câtiva ani, cu inevitabile variatii nationale, de-a lungul întregii Europe occidentale.

Criticând dur temelia ideologica a modelului keynesian de organizare, pe care l-a considerat întotdeauna costisitor si contra-performant, Margaret Thatcher a guvernat 11 ani sub deviza sugestiva ,,rolling back the frontiers of the Welfare State". Modelul neo-liberal global (pe care îl vedem impunându-se treptat în politica mondiala) se aseaza implicit pe reforma profunda conceputa în anii`80 de guvernarile de dreapta.

Fara îndoiala ca ,,disputa între social-democrati si neo-liberali, altfel spus între keynesieni si friedmanieni" (Dahrendorf, 1996) se deruleaza si pe terenul politicii sociale. Chiar daca ultimii 20 de ani par sa fi adus un pronuntat accent liberal în practica decizionala a guvernelor occidentale, pe fondul convergentei si liberalizarii treptate a discursului politic la nivel mondial (inclusiv al partidelor de centru-stânga), modelul bunastarii nu este totusi unitar. Conform clasificarii lui Gřsta Esping-Andersen din 1991, se pot înca distinge trei mari tipuri de regimuri politice ale bunastarii (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german) si regimul social-democrat (scandinav). Vom starui putin asupra acestor modele, nu înainte de a mentiona ca exista si alte clasificari în domeniu, poate mai putin utilizate în studiul politicii sociale dar la fel de utile, din care o amintim doar pe cea a Lindei Hantrais din 1994: modelul nordic si anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) si modelul sudic (,,rudimentar", corespunzator statelor mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene).

Modelul social-democrat se bazeaza, asa cum am vazut, pe spiritul keynesian al anilor`40-50 si încorporeaza urmatoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale (sustinuta de sociologul englez T.H.Marshall în 1950), egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), interventia planificatoare a statului în economie pentru asigurarea ocuparii depline a fortei de munca, finantarea predominant bugetara a beneficiilor sociale (pe baza unui nivel general înalt de impozitare) si o puternica birocratie care sa deserveasca reteaua serviciilor publice.

Modelul conservator, aplicat în majoritatea tarilor europene în frunte cu Germania, are o pronuntata baza ocupationala si asigura proportionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe obtinute din munca. Având în centrul sau sistemul traditional al asigurarilor, securitatea sociala este finantata nu din impozite platite statului ci din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile autonome de asigurari. Fiscalitatea este rezonabila iar politicile economice au un pronuntat caracter liberal.

Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusa a statului în garantarea bunastarii, ponderea dominanta revenind sectorului privat (sanatate, învatamânt, asigurari), sectorului non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) si evident individului însusi. Filosofia beneficiilor sociale este selectiva si restrictiva, bazata pe testarea riguroasa a veniturilor (means testing), urmând ca statul sa intervina de o maniera minimala, numai în ajutorul celor efectiv saraci, prin acordarea de asistenta sociala non-contributiva. Nivelul general de impozitare este scazut iar managementul serviciilor publice a fost debirocratizat si orientat spre eficienta. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însa repere importante de liberalism întâlnim si în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul tarilor din Asia de Sud-Est.

O interesanta dezbatere se poarta în prezent în jurul interogatiei cu privire la existenta unui model european de politica sociala. Asa cum am precizat în capitolul I, primele preocupari explicite în domeniul politicii sociale au fost stipulate în Tratatul de la Roma, semnat pe 25 martie 1957. Trebuie precizat însa ca politica economica a fost întotdeauna prioritara în Comunitatea Europeana iar abordarile sociale s-au limitat la unele dispozitii comune cu caracter general si la recomandari adresate guvernelor statelor membre. Aceste dispozitii si recomandari faceau referire în special la mobilitatea lucratorilor europeni în interiorul granitelor Comunitatii, la necesitatea unor conditii de munca decente si la principiul egalitatii salarizarii (pentru munca egala) în cazul barbatilor si femeilor.

Un important pas înainte a fost facut prin adoptarea Cartei sociale în 1989, care prevede compatibilizarea si convergenta treptata a politicilor sociale nationale. Ideea Europei sociale prindea contur. Totusi, reusita europenilor de a formula programe si standarde sociale comune a fost atunci doar partiala, fiind umbrita de refuzul premierului conservator Thatcher de a semna documentul mentionat.

Tratatele de baza ale Uniunii Europene, cel de la Maastricht din 1992 si cel de la Amsterdam din 1997 au asumat prevederi mai consistente cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. Între timp, Marea Britanie a semnat Carta sociala. A fost de asemenea înfiintat Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de Comisie -cu avizul consultativ al Comitetului Economic si Social- în scopul compensarii inegalitatilor sociale existente între regiunile Europei.

În final, doresc sa reiterez ideea centrala a acestui studiu, fundamentata pe analiza cantitativa si calitativa a tendintelor exprimate în politica sociala a anilor`80-90: trecerea de la ,,statul bunastarii" la ,,societatea bunastarii".

În abordarea sa traditionala, formulata de Keynes si Beveridge, modelul Welfare State pare sa-si fi spus ultimul cuvânt. Declinul sever din anii`70 si contestarile puternice care au urmat tradau o multipla criza: o criza financiara, o criza de legitimitate si de performanta politica si nu în ultimul rând o criza filosofica, de care vorbeste Pierre Rosanvallon în ,,Noua problema sociala" (vezi cap.III). Reforma statului bunastarii, declansata - aparent paradoxal - chiar în tara fondatorilor sai, punea pentru prima data hotarât problema restrângerii responsabilitatilor si cheltuielilor acestei complicate masinarii birocratice. În principal, schimbarea accentelor în mecanismul de garantare a bunastarii a vizat dezetatizarea securitatii sociale si un grad mai mare de responsabilizare a societatii, prin generarea unor forme flexibile de finantare si gestionare a resurselor destinate comunitatilor. Descarcarea treptata a statului de functii sociale a corespuns în acelasi timp principiului subsidiaritatii, principiu larg acceptat în politica europeana, care presupune transferul de responsabilitate si adoptarea deciziilor cât mai ,,jos" posibil, cât mai aproape de cetatean. Cu alte cuvinte, este de dorit ca statul sa nu substituie structurile sociale mai mici, regionale, locale, eventual familiile si indivizii însisi în procesul de gestionare a problemelor care-i privesc direct, dar sa creeze cadrul optim pentru ca aceste unitati sociale autonome sa poata sa functioneze eficient.

Una din consecintele tendintei de reducere a efortului social bugetar a fost aparitia pluralismului bunastarii, adica a unui ,,mix public-privat" în ceea ce priveste finantarea serviciilor destinate comunitatii si, în general vorbind, a securitatii sociale. Aceasta cointeresare a sectorului privat si a celui tertiar (non-profit) în probleme de bunastare înseamna, pe de o parte, evitarea posibilelor abuzuri administrative ale statului si pe de alta parte un risc diminuat de manipulare a resurselor destinate bunastarii sociale în scopuri politice.

Dezvoltarea, pe fondul expansiunii statului-providenta în anii`50-60, a ceea ce s-a numit cultura dependentei de stat (,,state dependency culture") a fost intens si motivat criticata de Noua Dreapta, datorita ,,efectului de bumerang" pe care îl produce: cu cât statul ofera mai mult celor cu venituri mici (prin redistribuirea resurselor publice), cu atât motivatia oamenilor de a munci scade si cererea de welfare va fi mai mare. Din acest motiv, în anii`80 a aparut în Statele Unite si Marea Britanie conceptul-replica de workfare, desemnând bunastarea întemeiata pe munca si nu pe bunavointa statului, concept specific Noii Drepte. Mai recent, profesorul american Lawrence Mead vorbeste chiar despre Work Enforcement, adica necesitatea stimularii muncii prin conditionarea acordarii beneficiilor sociale de prestarea unei activitati în folosul comunitatii (Mead, 1997).

Am afirmat în cuprinsul lucrarii ca tendintele consacrate de globalizare si de extindere a paradigmei neo-liberale în societatea contemporana sunt nu numai compatibile ci si reciproc dependente. Într-adevar, internationalizarea crescânda a intereselor, fie ca e vorba de mondializarea capitalului, de ,,americanizarea" culturala a lumii sau strict de integrarea politica europeana, înseamna pâna la urma disolutia autoritatii absolute a statelor nationale si ,,permeabilizarea" frontierelor. O astfel de lume globala (satul planeta) nu poate functiona decât într-un cadru liberal, în care principiile si valorile fundamentale cu care se opereaza sunt preluate din modelul democratiilor liberale avansate. Consecintele în planul politicii sociale corespund asadar urmatoarelor tendinte: contestarea statului-providenta, revizitarea conceptului de stat-natiune, ,,refluxul" proprietatii de stat si extinderea sectorului privat, respectiv a capitalului multinational, dezvoltarea societatii civile si ,,revolutia comunitatilor locale".

Cu toata convergenta pe care o presupune globalizarea (ai carei principali promotori ramân incontestabil nord-americanii), trebuie spus ca Uniunea Europeana a devenit o entitate suficient de bine definita pentru a pastra în interiorul ei o cultura a bunastarii si un sistem propriu de organizare politico-economica, la rândul lor generatoare de integrare si convergenta atât pentru statele membre cât si pentru cele care îsi negociaza deja aderarea. Prin urmare, modelul european (inclusiv dimensiunea sa sociala) trebuie luat în considerare ca model de referinta pentru 15+10 state ale lumii, care realizeaza împreuna circa 37% din produsul mondial desi nu reprezinta decât 8% din populatia lumii. Eficienta, deschiderea si competitivitatea europeana, bazate pe liberalismul politicilor economice, sunt asociate cu o preocupare constanta pentru parametrii vietii sociale, preocupare ce face ca Europa sa fie continentul cu cea mai solida traditie în jurisdictia securitatii sociale.

În ceea ce priveste politica sociala din România, am aratat ca masurile adoptate în anii`90 nu corespund decât în mica proportie unei strategii coerente de reforma sociala pe termen lung, abia spre finalul deceniului aparând semnele unei astfel de conceptii, în special în învatamânt, sanatate si pensii. De cele mai multe ori, politicile sociale au fost decise într-o maniera haotica, populista si ,,pompieristica", de pe o zi pe alta, pentru a da satisfactie anumitor grupuri contestatare sau pentru a compensa unele efecte ale restructurarii economiei. În acest fel devine limpede ca politicii sociale i-a fost atribuit un rol secundar, de acompaniere a politicii economice, caracterul dominant fiind acela de politica pasiva, care asteapta un nou val de scumpiri pentru a acorda o indexare cu câteva procente a veniturilor.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca rezistenta la schimbare a societatii românesti a fost mai acerba decât în alte tari, ca aceasta atitudine de împotrivire a fost încurajata la începutul anilor`90 prin repetatele cedari si compromisuri guvernamentale (de dragul procentelor electorale) iar obiceiul de a revendica si de a obtine ,,în strada" unele facilitati, scutiri, amânari, subventionari sau cresteri salariale prin forme radicale de protest este mai încetatenit la noi decât oriunde în Europa. De la ,,obisnuitele" greve care paralizeaza productia, transportul sau alte servicii publice fundamentale (si care, conform liderilor sindicali, ,,nu vor înceta decât dupa rezolvarea integrala a revendicarilor") pâna la blocarea drumurilor nationale, luarea ca ostateci a directorilor, greva foamei, a excesului de zel, autoincendierea sau...dimpotriva, mineriadele, toate aceste forme organizate sau spontane de protest au adus pagube imense economiei, suportate finalmente de întreaga populatie.

În final, facem afirmatia ca odata cu începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana este momentul ca societatea româneasca sa se desprinda definitiv de traditiile sale contra-performante, de ,,bolile" vechi ca si de cele noi, de reflexele, mentalitatea si nostalgiile socialismului ireversibil, de populisme si de duplicitate, de propensiunea pentru smecherie si impostura, de coruptia de tip fanariot si de politica interesului de grup, familial sau personal. Este momentul ca România sa asume cu fermitate, pe baza unor eficiente demersuri politice si de constientizare sociala, optiunea liberal-europeana, singura ,,reteta" care ar putea moderniza în timp util societatea noastra, apropiind-o de principiile, valorile si standardele Uniunii Europene. Întemeiata pe educatie, pe respectul fata de lege si fata de proprietatea privata, pe programe de investitii si modernizare tehnologica, pe prioritatea absoluta acordata drepturilor omului si pe preocuparea pentru bunastare sociala, având ca orientare politica dominanta compatibilizarea cu standardele comunitare în toate domeniile de activitate, solutia liberal-europeana provoaca România la un efort de accelerata modernizare economica, administrativa si socio-culturala.

Este, de asemenea, momentul sa se înteleaga ca - inclusiv în politica sociala - orice abordare trebuie facuta în context european, luându-se ca repere criteriile si tendintele exprimate la nivelul continentului si renuntându-se la traditionala scuza ,,asta merge la ei, dar la noi nu se poate". Tema sincronismului este mai actuala ca oricând.

Nimeni nu poate nega ca prioritatea momentului o constituie depasirea crizei economice. Totusi, încheiem prin a afirma ca o politica sociala activa, centrata pe ideea modernizarii si dezvoltarii sociale în sensul ameliorarii indicatorilor educationali, a celor de sanatate publica, a conditiilor de locuit si a conditiilor la locul de munca nu poate decât facilita proiectul general de transformare a societatii românesti spre modelul liberal-european.