IV. PERSPECTIVE ROMANESTI IN POLITICA SOCIALA.

Ultimul capitol al acestui studiu este consacrat evolutiilor din zona politicii sociale în România anilor`90. Fara a avea pretentia de a acoperi în totalitate terenul reglementarilor legislative si al masurilor administrative adoptate în domeniul social, analiza care urmeaza îsi propune o evaluare generala a dinamicii acestui sector în perioada mentionata, cu accent pe principalele repere (politice, economice sau socio-culturale specifice contextului românesc) care au fundamentat procesul decizional în materie.

Impactul solutiilor de inspiratie liberal-europeana aplicate în România poate fi discutat fie în termenii prezentului, pornindu-se de la masurile adoptate pâna acum si luându-se în considerare consecintele înregistrate în plan politic, economic sau socio-cultural, fie într-o imagine de perspectiva, încercându-se prognozarea pe termen mediu si lung a efectelor unei abordari generale în spiritul liberalismului si al atingerii standardelor comunitare, inclusiv în domeniul politicilor publice.

1. Politica sociala în România posttotalitara

O prezentare exhaustiva a politicilor sociale derulate în ultimul deceniu în România este practic imposibila în decursul unui singur capitol. Ceea ce îsi propune sa faca aceasta sectiune a studiului (studiu consacrat, în principiu, politicilor sociale din tarile europene dezvoltate) este doar o evaluare comparativa a motivatiilor si tendintelor manifestate în anii`90 în politica sociala româneasca, în contextul transformarilor sistemice profunde din Europa Centrala si Rasariteana.

Fara îndoiala ca o asemenea analiza trebuie sa porneasca de la ceea ce, printr-o formula deja banalizata, numim ,,mostenirea vechiului regim". Vom sublinia asadar câteva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista: - centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala; - ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice decât economice; - generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit (Mihut si Lauritzen, 1999); - instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta în principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, de boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut; - gratuitatea învatamântului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de vârsta, respectiv socio-profesionale; - promovarea unei politici pro-nataliste, împinsa la paroxism în anii`70 si usor relaxata în anii`80, cu toate consecintele socio-demografice pe termen lung, sesizabile astazi; - transferul (mascat) al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea ,,platilor compensatorii" în sanatate, învatamânt, administratie; - suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, nerecunoasterera oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situatie; - expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentând ,,apendicele social" al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive în sectorul constructiilor si acordarea de facilitati la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii în mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti în exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi; - discriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber-profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor în sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca în 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului (Poenaru, 1998).

Desigur, cu anumite deosebiri de nuanta, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economica si rigiditatii politice mai mult sau mai putin accentuate, acestea au fost principalele caracteristici ale politicii sociale în toate tarile blocului sovietic. Dupa 1989, noile democratii europene au început reformarea sistemului, aplicând în principiu acelasi gen de masuri dar cu viteze diferte, în functie de contextul economic si politic concret la care se raportau.

* .

România a pornit în decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, având în vedere faptul înselator ca se platise datoria externa), fiind înca din acel moment plasata destul de mult în urma tarilor din zona Europei Centrale. Luând în considerare factorul ,,timp" - reformele începusera, de exemplu, cu câtiva ani înainte în Polonia si Ungaria - criteriile economice si cele politice - criza atinsese în anii`80 un nivel maxim al severitatii iar regimul ceausist ,,excela" prin opacitate si inflexibilitate, fiind criticat pâna si de perestroikistul Gorbaciov - sau unele elemente primare de cultura manageriala si mentalitate civica (vezi rezistenta anti-comunista din unele tari, Solidaritatea, fenomenul Charta 77, legaturile mai strânse cu Occidentul, libertatea relativa de miscare si nivelul mai bun de informare al intelectualitatii din Europa Centrala, micile business-uri private sau reglementarile economice discret liberale adoptate în anii`70-80 în cadrul ,,socialismului de piata"), luând deci în considerare toate aceste criterii de referinta, România se prezenta cu handicapuri importante.

Primul fenomen social nou aparut în zona ex-comunista a fost somajul, despre care a început sa se vorbeasca oficial înca din 1990. Dupa socul asumarii publice a acestui termen, care - alaturi de ,,faliment" - parea desprins din reportajele TV despre ,,înfricosatoarele realitati capitaliste", reportaje cu care românii fusesera învatati înainte de 1989, s-a intrat repede în faza masurarilor statistice si a comentariilor de presa, mai mult sau mai putin pertinente. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o crestere continua în anii urmatori, 10,9% în 1994 si 11,6% în 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a somerilor proveneau din industria grea, aflata la începutul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,,deflatie sociala"), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. În afara intrarilor în somaj, despre care am amintit anterior, pensionarea timpurie, la cerere (deci înaintea limitei de vârsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj în ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum în bugetul asigurarilor sociale. Într-adevar, se poate spune ca cei aproximativ sase milioane de pensionari, la care adaugam un milion si jumatate de someri (plus o ,,încarcatura sociala" naturala de aproape cinci milioane de copii si tineri cuprinsi în diverse forme de învatamânt) reprezinta prea mult pentru o economie care produce din ce în ce mai putin. În 1998, pentru a fi si mai expliciti, numarul pensionarilor îl depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste, ceea ce explica în parte dificultatile majore ale sistemelor de asigurari sociale.

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu ceea ce în limbaj politic si mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor în comparatie cu nivelul tot mai înalt al preturilor. În 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989 (Mihut si Lauritzen, 1999) iar în cazul pensiilor situatia era si mai severa.

Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecinta directa a scaderii puterii de cumparare, majoritatea familiilor din România cheltuind din ce în ce mai mult (procentual) pentru asigurarea cosului alimentar. Datele statistice indica o ,,alocare bugetara" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obisnuite si de cca 40% în cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o tara cu aspiratii comunitare, acceptându-se în general ideea ca ponderea cheltuielilor alimentare într-o tara europeana dezvoltata nu poate depasi 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerata de unii autori o posibila definire a pragului de saracie.

Deteriorarea indicatorilor demografici si ai starii de sanatate publica are ca substrat principal scaderea veniturilor populatiei, dar pot fi deasemenea invocate carentele educationale si lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificându-se vizibil dupa 1989. Daca, de pilda, scaderea populatiei României (spor natural negativ) în ultimul deceniu nu este neaparat un fenomen îngrijorator si nici unic în Europa, în schimb nivelele înalte ale mortalitatii infantile si materne ne plaseaza într-o dureroasa pozitie codasa pe continent. Mult sub media europeana este si speranta de viata în România. Cu o expectanta la nastere de numai 69 de ani - mai mica la barbati si mai mare la femei - ne situam destul de departe de cei 77 de ani cât traiesc în medie cetatenii Uniunii Europene, mentionând de exemplu numai faptul ca speranta de viata la femei în Suedia atinge 81 de ani! Tot în dreptul acestei categorii de indicatori trebuie sa subliniem si procesul (aparent paradoxal) de îmbatrânire a populatiei, în sensul inversarii piramidei demografice. Astfel, prin reducerea treptata a natalitatii si cresterea ponderii populatiei vârstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea ,,raportului de dependenta demografica", adica îngustarea segmentului de dependenti tineri în raport cu populatia activa si îngrosarea segmentului vârstnicilor dependenti de veniturile populatiei adulte. Acest ultim fenomen, ca si cel de depasire cantitativa a populatiei active de catre segmentul inactiv, denota presiunea în continua crestere care se exercita asupra adultilor care muncesc.

Saracia constituie, în pragul dintre milenii, fenomenul social cu cea mai accentuata viteza de diseminare în societatea româneasca si cu cele mai daunatoare consecinte. Acesta este motivul pentru care se afirma ca obiectivul fundamental al politicii sociale în România deceniului viitor trebuie sa fie reducerea saraciei. Cu siguranta punctul de pornire al oricarei politici destinate acestui scop (începând cu Programul National de Prevenire si Combatere a Saraciei, lansat în 1998 sub patronajul Presedintiei) ar trebui sa fie stabilirea oficiala a unui prag unic pentru încadrarea fenomenului. În absenta unei definitii clare, la care sa se faca raportari corect fundamentate, în România nu se va sti niciodata cu precizie care este amploarea saraciei si fiecare va fi liber sa se auto-defineasca sau sa aprecieze aceasta stare si în cazul altor persoane sau grupuri, generând abordari subiective, confuzie si neîntelegeri de genul ,,falsilor saraci" sau al ,,saracilor nerecunoscuti". Trebuie sa facem mentiunea ca toate tarile dezvoltate ale lumii (începând cu Statele Unite) au definit o limita relativa, proprie, a saraciei -dupa criterii bine precizate si desigur în functie de nivelul general de viata din tara respectiva- iar lipsa unei astfel de definitii caracterizeaza tocmai tarile sarace în care autoritatile se tem sa-si asume responsabilitatea politica de a masura evolutia în timp a acestui fenomen. În lipsa pragului oficial unic, în România se utilizeaza multiple definitii ale saraciei, care furnizeaza în mod evident imagini diferite asupra realitatilor sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii de pe lânga Academia Româna apreciaza utila folosirea a doua tipuri de criterii, unul pentru ,,pragul de subzistenta" iar celalalt pentru ,,pragul de trai decent". Incluzând în calcularea acestor praguri un cos specific de produse si servicii, ICCV a anuntat în 1995 ca 27,3% din populatia României se situeaza sub pragul de subzistenta iar aproximativ 50% din cetatenii tarii traiesc sub pragul unei vieti decente. Având în vedere însa lipsa unei viziuni larg acceptate asupra saraciei precum si ipoteza existentei unor venituri nedeclarate în cazul multor familii, valorile de mai sus au fost considerate la momentul respectiv exagerate iar semnificatia lor a fost minimalizata.

,,Indicele dezvoltarii umane" (IDU) reprezinta un instrument complex cu care se poate masura dezvoltarea sociala a unei natiuni, având în plus avantajul ca este utilizat în mod traditional de ONU, deci poate oferi o imagine dinamica si comparativa a unei tari în raport cu celelalte. IDU exprima o sinteza a trei raportari specifice: venitul pe cap de locuitor, speranta de viata la nastere si nivelul educatiei. Anual este dat publicitatii The Human Development Report în cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Conform raportului din 1997, România se clasa pe locul 79 între cele 175 de tari luate în considerare, fiind plasata în urma celorlalte candidate la integrarea în Uniunea Europeana. Din cele trei criterii ale IDU, primele doua mentionate reprezinta punctele slabe pentru România, în special starea economica (PIB doar 3975 de dolari/locuitor în 1998) dar si speranta de viata de numai 69 de ani, în timp ce la capitolul educatie situatia era mai buna, România raportând o alfabetizare de 97% si un grad de cuprindere în diverse forme de învatamânt de 62%.

* .

Nu putem încheia prezentarea contextului general al socialului autohton în anii`90 fara a mentiona poate cel mai important element de referinta pentru întelegera premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-etatista, atât la nivelul populatiei cât si al noilor elite politice.

Prabusirea regimului totalitar în decembrie 1989 a gasit societatea româneasca scufundata într-o profunda cultura etatista. Nemultumirea generala fata de absurditatea cultului personalitatii lui Ceausescu, fata de amenintarea ,,muta" a Securitatii si fata de umilitoarea penurie de alimente nu echivaleaza în nici un caz cu o motivatie politica liberala la nivelul mentalului colectiv. Pe buna dreptate s-a afirmat de catre analistii occidentali ca, la începutul lui 1990, Bucurestiul avea cel mai scazut potential de gândire liberala din Europa non-sovietica iar în ceea ce priveste mentalitatea (atât a populatiei cât si a noilor guvernanti), România era cel mai putin pregatita sa asume o schimbare reala de sistem. Ceea ce s-a crezut a fi ,,marea sansa" a unui început exploziv de democratie (poate cel mai spectaculos boom din fostul bloc socialist), convingere bazata pe caderea fulgeratoare a lui Ceausescu, pe imensa sustinere populara a noului regim si pe succesul aparent al ultra-mediatizatelor formule de ,,libertate, democratie, privatizare, economie de piata, integrare euro-atlantica", a fost în fapt o neîntelegere, o discrepanta adânca -descoperita mult mai târziu- între semnificatia reala a termenilor si asteptarile simple ale majoritatii populatiei.

Ce a însemnat însa în practica aceasta cultura etatista? Ce efecte a avut ea în derularea reformelor si a deciziilor de politica sociala, adoptate la începutul anilor`90? În primul rând, aceasta cultura ascundea în miezul ei convingerea ferma a românilor ca statul e dator sa le asigure bunastarea (începând cu garantarea locului de munca, cresterea salariilor, gratuitati în sanatate, învatamânt, cultura si continuând cu burse, bilete gratuite în statiuni, reduceri la transport, locuinte etc.) dar sa faciliteze în acelasi timp si aparitia avantajelor sistemului ,,capitalist". Dorinta de mai bine în România se confunda deci cu asteptarea ca statul sa dea mai mult oamenilor si sa rezolve problemele financiare si socio-profesionale aparute ca urmare a suprimarii vechilor mecanisme de centralizare si planificare. Multa lume era convinsa ca, dupa caderea dictaturii, oamenii sunt în mod natural îndreptatiti sa ceara si sa primeasca mai mult de la stat decât le daduse Ceausescu. Dupa atâtia ani de frustrari, umilinte si restrictii, doreau sa li se dea în sfârsit mai mult si sa simta neîntârziat efectele unei îmbunatatiri a vietii prin cresterea consumului.

Nerezistând acestei uriase presiuni, guvernul Roman (influentat cu siguranta si de apropierea alegerilor din mai 1990) a cedat ispitei populiste de restitui cetatenilor contribuabili faimoasele ,,parti sociale" acumulate în ultimii ani ai lui Ceausescu. Masura, dincolo de caracterul ei profund electoral, contra-performant si populist, se înscrie în parametrii primei etape a politicii sociale postdecembriste: etapa reparatorie sau a cresterii cheltuielilor publice. Fara îndoiala ca restituirea a câteva zeci de mii de lei (în functie de veniturile si de contributia procentuala a fiecarui angajat de-a lungul ultimilor ani) a însemnat la începutul lui 1990 o crestere relativa si temporara a consumului, banii fiind însa cheltuiti în câteva luni, iar la nivel national risiprea unei sume de ordinul câtorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidarii bugetului de asigurari sociale. Aceasta masura nu a fost însa singulara: ea a fost însotita de reducerea saptamânii de lucru, înmultirea sarbatorilor oficiale si interzicerea ,,orelor peste program" nesalarizate sau fara acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare si cresterea continua a importurilor finantate din surse publice, anularea sistemului de salarizare în functie de nivelul productiei (mult blamatul ,,acord global"), acordarea de beneficii si sporuri salariale fara acoperire economica, instituirea unor drepturi si facilitati privind anumite categorii sociale etc. Nu discutam acum motivatia si gradul de întemeiere al fiecarei decizii în parte: unele vizau în mod evident drepturile elementare ale omului sau minime alinieri la drepturile lucratorilor europeni, altele urmareau recompensari de bun simt pentru lipsurile îndurate iar altele ,,vânau" pur si simplu simpatia populatiei. Oricum, trebuie spus ca toate aceste masuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente si anularea sanselor de reluare a cresterii economice.

A doua etapa în evolutia politicii sociale începea în toamna anului 1990, dupa consumarea momentului electoral, si avea sa dureze pâna spre sfârsitul deceniului (1997-1998), când încep sa apara primele masuri de reforma reala a sistemului securitatii sociale. O vom numi etapa compensatorie sau ,,etapa indexarilor", având în vedere ca s-a caracterizat în principal prin masuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurarii sectorului economic. Privita deci ca ,,remorca" a politicilor economice, politica sociala a acestei lungi perioade a anilor`90 a avut un rol secundar în transformarea societatii românesti, revenindu-i în fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferintele tranzitiei. Din acest motiv principala forma de expresie a politicii sociale în perioada mentionata a fost indexarea veniturilor în functie de rata inflatiei si de cresterea preturilor. Acordarea unor compensatii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, în conditiile unei inflatii galopante în special în intervalul 1990-1993, fireste ca nu a avut darul de a multumi populatia, a carei putere de cumparare se deteriora continuu.

Vom mentiona totusi în dreptul acestei etape adoptarea câtorva legi cu caracter social semnificativ, chiar daca majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente si multe din ele au fost ulterior modificate. În 1991 a fost reglementat juridic somajul, dupa o nerecunoastere oficiala de aproape o jumatate de secol, urmat de Legea privind contractul colectiv de munca, Legea privind solutionarea conflictelor de munca, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi îsi au, desigur, importanta lor; ele au încercat sa creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranzitiei. Din pacate, în pofida abordarii de principiu a unor teme sociale esentiale, fondul sistemului de protectie (securitate) sociala din România a ramas multa vreme neschimbat.

Alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 1996 au marcat schimbarea totala a conducerii politice în România: la nivelul majoritatii parlamentare, al coalitiei de guvernamânt si al presedintiei. Sensul major al schimbarii a fost perceput atunci ca fiind legat de accelerarea reformelor economice, combaterea coruptiei si intensificarea eforturilor de reconstructie a imaginii externe, în perspectiva integrarii euro-atlantice. În privinta politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, reforme de continut, vizând de aceasta data însasi arhitectura securitatii sociale în contextul compatibilizarii cu standardele comunitare, angajamente din care mentionam: - reforma sistemului de asigurari sociale, cu accent pe introducerea asigurarilor de sanatate si pe eficientizarea sistemului de pensii; - reformularea politicii privind utilizarea fortei de lucru, prin acordarea unor facilitati la crearea de noi locuri de munca, atragerea de investitii si stabilizarea somajului în jurul valorii de 5-6%; - reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizarii diferentiate (în functie de performantele individuale) si scaderea ponderii vechimii; - elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesionala, vizând în special muncitorii din ramurile industriale neperformante supuse unor masive restructurari; - relansarea politicii locuintelor, prin instituirea unei agentii nationale specializate si acordarea de credite avantajoase pentru cumpararea sau construirea de locuinte; - promovarea Legii privind tichetele de masa, o lege controversata, ajunsa pe agenda guvernului Ciorbea ca urmare a presiunilor sindicale care faceau trimitere la programul electoral al Conventiei Democratice; - reforma unor politici sociale sectoriale considerate ca având ,,prioritate nationala", cum ar fi reforma sistemului educational si reforma sistemului sanitar; - reforma administratiei publice si a serviciilor aferente, focalizata pe ideea descentralizarii, a dezvoltarii functiilor si bugetelor administratiilor locale si a asumarii de catre acestea a unor responsabilitati în continua crestere privind buna functionare a serviciilor destinate direct comunitatilor locale; - reconsiderarea asistentei sociale, multa vreme neglijata, prin dezvoltarea unor servicii moderne si eficiente în domeniu.

În parte, aceste teme au fost abordate de guvernele care s-au succedat în perioada 1997-2000 si se poate afirma cu certitudine ca exista câteva realizari legislative importante în domeniul social, a caror validare practica depinde însa în mod inevitabil de evolutia economiei si de nivelul resurselor angajate pe aceasta directie. Principalul ,,arhitect" al politicii sociale din ultima legislatura, ministrul Alexandru Athanasiu, profesor de Dreptul Muncii la Universitatea Bucuresti, declara în momentul investirii sale în functie (în pofida apartenentei la un partid social-democrat) ca se simte atras de ,,modelul neo-liberal Milton Friedman", verificat în Chile, si ca doreste sa-si canalizeze programul de reforme sociale pe directia eficientizarii, flexibilizarii, respectiv cointeresarii sectorului privat în asigurarea bunastarii.

Vom lua în discutie cele mai importante reglementari si masuri adoptate în aceasta a treia etapa de evolutie a politicilor sociale, pe care o numim în consecinta etapa reformelor esentiale. O imagine de ansamblu a ponderii politicilor sociale în cadrul preocuparilor guvernamentale putem deduce prin compararea cheltuielilor sociale (totale si sectoriale) din România în raport cu celelalte tari din spatiul ex-socialist, amintind însa faptul ca în Uniunea Europeana media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat în jurul a 27-28% din PIB. România, conform raportarilor oficiale, nu depasea 15% nici în 1989 (Poenaru, 1998) si cu toate încercarile de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetara totala în programe sociale nu a trecut niciodata de 16% din PIB, în conditiile în care trebuie sa tinem cont bineînteles si de reducerea continua a PIB-ului. Pe sectiuni, conform datelor oferite de Business Central Europe în 1997-1998, alocarile procentuale pentru sanatate, respectiv învatamânt în Uniunea Europeana depasesc fiecare cota de 8%, în tarile Europei Centrale si de Est media tinde spre 5% iar în România aceste cheltuieli trec putin peste 3%!

* .

Prima din legile de referinta ale reformei sociale în actuala legislatura a fost adoptata de Parlament relativ repede, la începutul mandatului: Legea asigurarilor sociale de sanatate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intentia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurarilor de sanatate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), în conditiile în care acesta a functionat în România si în perioada premergatoare instaurarii comunismului. LASS a definit institutia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-si alege medicul si a precizat mecanismul de finantare a serviciilor medicale: contributii ale angajatului, ale angajatorului (câte 7% fiecare) si ale statului. Nu intram acum în detaliile acestei legi si nici nu insistam asupra dificultatilor financiare severe pe care le întâmpina înca noul sistem, dificultati cauzate în special de datoriile multor agenti economici fata de bugetele Caselor Judetene de Asigurari. Principiul acestei legi este însa unul cu certa traditie europeana iar ,,rodarea" sistemului va constitui în timp o confirmare solida a optiunilor de eficientizare si compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din România. În rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul ramas în gestiunea Ministerului Sanatatii: programele nationale de sanatate publica, finantate în continuare de la bugetul statului.

Mentinerea veniturilor se bazeaza, asa cum am vazut la definirea securitatii sociale, pe cele doua mari categorii de beneficii rezultate din sistemul asigurarilor: pensiile si ajutorul de somaj.

Reconstructia subsistemului de pensii reprezinta, alaturi de reformele deja lansate în administratie, sanatate si învatamânt, ,,piatra de încercare" a restructurarii politicilor publice din România, având în vedere numarul în continua crestere al pensionarilor (cca 6 milioane în prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar si discrepantele imense, absolut inacceptabile, între pensiile noi si cele vechi. În acest fel, devenise evident de multi ani ca urgenta în domeniu o constituie recalcularea si actualizarea pensiilor, în special pentru persoanele pensionate înainte de 1989, intentie anuntata oficial abia în 1998 si ,,lansata în executie" cu mari dificultati în toamna lui 1999. Saracia bugetului de asigurari a atenuat însa drastic intentia generoasa a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, facând ca recorelarea pensiilor sa aiba un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai saraci dintre români. Trecând peste acest semi-esec, în 1999 MMPS a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipuleaza printre altele cresterea vârstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani în cazul barbatilor si de la 57 la 60 pentru femei), instituind în acelasi timp fondurile de pensii administrate în regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui sa contribuie în mod obligatoriu persoanele care mai au cel putin 20 de ani pâna la împlinirea vârstei de pensionare si optional cei care mai au cel putin 10 ani de munca. Noua lege a pensiilor a intrat în vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus ca efectele ei benefice se vor simti pe termen mediu si lung, în timp ce situatia pensionarilor de acum va ramâne probabil grea si în lunile urmatoare.

Ajutorul de somaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completata si modificata) se acorda pe o perioada de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocatie de sprijin" - restrictiva si diminuata - pentru cei care ramân în continuare fara loc de munca, acordata pentru înca 18 luni. Contributia la fondul de somaj se partajeaza între angajator (5% din fondul de salarii lunar) si angajat (1% din salariul de baza lunar), asigurând în medie un beneficiu social mai mare decât salariul minim net pe economie. În afara ajutorului de somaj, o ,,faimoasa" ordonanta de urgenta adoptata în 1997 îsi propunea sa sprijine restructurarea accelerata a industriilor neperformante, prevazând acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizati. Masura, în afara faptului ca a irosit câteva sute de miliarde de lei (exemplu: un miner disponibilizat la cerere, ,,cu ordonanta", pleca din mina cu aproximativ 20 de milioane de lei, la valoarea din 1997!) nu a avut nici pe departe efectul scontat. Trebuie spus ca doar un procent infim din beneficiarii acestor compensatii au facut investitii ori au gasit un alt loc de munca, cei mai multi consumându-si banii si ajungând în prezent fara nici un venit, asa cum s-a întâmplat în ianuarie 2000 cu câteva mii de mineri din Valea Jiului, care si-au epuizat toate formele de ajutor social prevazute de lege. În privinta politicii locurilor de munca, ramâne de vazut ce efect concret vor avea în viitor programele Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare Profesionala, constituita în 1998.

Dupa lungi ezitari, crearea Agentiei Nationale a Locuintelor (ANL) în 1998 si activarea ei în 1999 a produs premisa relansarii investitiilor în constructia de locuinte si a pus bazele unui program national de inspiratie occidentala în acest domeniu, urmând ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobânzi subventionate de stat sa fie tinerii.

Inspirat din traditia vest-europeana a parteneriatului social, cabinetul Ciorbea a decis în 1997 înfiintarea Consiliului Economic si Social (pe scurt CES), o structura consultativa tripartita guvern-patronat-sindicate, care îsi propune sa negocieze un punct de vedere comun înaintea adoptarii masurilor cu impact social major. Desi ideea în sine a fost agreata de toate partile implicate, importanta de facto a acestei structuri a ramas modesta, având în vedere ca finalmente nici una din parti nu ia în considerare prea serios punctul de vedere al CES.

Promovarea Legii tichetelor de masa în 1997, o lege cu eficienta economico-sociala redusa si în cele din urma aplicata de foarte putini agenti economici, pare mai degraba un gest politic binevoitor fata de sindicate al premierului de atunci, Victor Ciorbea, care activase înaintea alegerilor ca lider sindical.

Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) opereaza o reforma de principiu în stabilirea veniturilor pentru persoanele platite din bani publici, în sensul ca fiecarui angajat i se ofera posibilitatea de a primi un salariu în conformitate cu performantele profesionale individuale si independent de vechime, oscilând între un maxim si un minim stabilite pentru fiecare grad de încadrare.

Nu întâmplator am lasat la urma reforma în învatamânt, domeniu care a atins în prezent (în pofida contestarilor de orice fel) nivelul cel mai avansat în plan conceptual si al reglementarilor adoptate, suferind însa - ca si alte politici publice din România - de o insuficienta cronica a resurselor. Înainte de a puncta reperele fundamentale ale acestei reforme, accelerata si sistematizata în perioada 1998-1999, trebuie precizat cadrul legislativ existent înaintea intervalului mentionat: Legea învatamântului din 1995 si Legea privind statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997). Prima lege mentionata prevedea, la capitolul finantare din surse publice, alocarea a cel putin 4% din PIB pentru sistemul educational (procent nerespectat pâna în 2000, desi este mult sub media europeana!) iar a doua lege, deasemenea organica dar adoptata de noua coalitie parlamentara, stabilea normele didactice si acorda unele sporuri personalului din învatamânt (sporul de fidelitate, de suprasolicitare neuro-psihica, de izolare rurala, de doctorat etc.) interpretate de opinia publica drept ,,compensatii" în raport cu nivelul slab al salariilor de baza din acest sector.

Instalarea unei noi echipe la conducerea Ministerului Educatiei Nationale în decembrie 1997, în frunte cu profesorul Andrei Marga, a însemnat în primul rând impunerea unei abordari europene corect fundamentate a politicii educationale pe principiul performantei, descentralizarii, creativitatii si modernizarii tipului de învatare. Urmarind în toti pasii facuti compatibilizarea cu marile modele educationale din Europa si în mod special cu spiritul si standardele comunitare, reforma educationala din România a atins cu îndrazneala puncte considerate pâna nu demult ,,sensibile" (deci prin traditie neabordabile!), aspecte legate de un anumit status-quo al scolii cuprinzând vechi mentalitati ale corpului didactic, elevilor sau parintilor. Fiind în primul rând o ,,reforma de continut", asa cum a numit-o ministrul Marga, noua politica educationala s-a concentrat pe reforma curriculara, pe înnoirea planurilor de învatamânt, a programelor scolare, a continutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare si învatare si nu în ultimul rând a modalitatilor de evaluare a cunostintelor, incluzând marile examene si concursuri din viata unui tânar: capacitatea, bacalaureatul, admiterea în învatamântul superior si examenul de licenta. Pentru fiecare din aceste puncte enumerate s-au gasit solutii de modernizare si eficientizare. Noua Lege a învatamântului, adoptata în prima faza ca ordonanta de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia în toamna lui 1999, votul final mult îngreunat datorita chestiunii controversate si suprapolitizate a înfiintarii universitatilor de stat cu limba de predare materna.

O atentie deosebita s-a acordat (si) reformei administrative a învatamântului, vizând instituirea unui nou tip de management al scolilor si universitatilor: managementul local, participativ si responsabil, implicând colaborarea pe programe concrete cu administratia publica locala si cu mediul economic. Gestiunea resurselor (în cadrul careia un rol sporit revine identificarii de resurse extra-bugetare) si adoptarea deciziilor curente au trecut din ce în ce mai mult în sarcina directa a unitatilor de învatamânt, autonomia universitara si descentralizarea procesului decizional - inclusiv la nivel preuniversitar - fiind vizibil consolidate în ultimii ani.

În pofida rezultatelor remarcabile ale reformei din învatamânt, apreciate în tara dar si de redutabili evaluatori externi, în ianuarie 2000, pe fondul revendicarilor salariale ultimative ale sindicatelor si al atacurilor politice din partea opozitiei, ministrul Andrei Marga si-a înaintat demisia ,,în semn de protest fata de lipsa sustinerii financiare si politice". Chiar daca impasul a fost ulterior depasit, semnificatia gestului - venind din partea celui mai reformator ministru al cabinetelor Ciorbea, Vasile si Isarescu - a ramas intacta, în pofida tuturor speculatiilor.

* .

Concluzionând, vom da dreptate autoarei Liliana Mihut care afirma ca dupa zece ani de la începutul tranzitiei România înca se afla în cautarea unui model de politica sociala, fiind pâna în prezent conturate un sistem al asigurarilor sociale de tip continental (german), ce-i drept sever subfinantat, o puternica reminiscenta egalitarista în acordarea beneficiilor sociale (ca în modelul social-democrat) si o retragere financiara treptata a statului din schemele de garantare a bunastarii, odata cu ofensiva sectorului privat si non-guvernamental, pe linia modelului liberal.

2. Impactul solutiei liberal-europene asupra societatii românesti

Paginile care urmeaza reprezinta încercarea de a reliefa anumite aspecte legate de impactul social al tranzitiei, de suportabilitatea, de toleranta sau indiferenta manifestate uneori, de comportamentul reactiv din alte situatii sau pur si simplu de rezistenta la schimbare a societatii românesti, asa cum s-au conturat în ultimul deceniu. Prin solutie liberal-europeana vom întelege ansamblul masurilor de schimbare, compatibilizare si modernizare adoptate în România ca efect al vointei politice, acordurilor si programelor care decurg din procesul de aderare la Uniunea Europeana. Asociem astfel integrarea europeana cu asumarea în practica decizionala curenta a neo-liberalismului, având în vedere ca, în raport cu situatia concreta a economiei si administratiei românesti, tot ce înseamna europenizare presupune în fapt o abordare de esenta liberala.

Desigur, nu toate masurile politice, administrative sau economice adoptate dupa 1989 se înscriu în ceea ce am numit cu un termen generic solutia liberal-europeana. Dimpotriva, începutul anilor`90 este foarte sarac în astfel de masuri, perioada fiind mai degraba dominata de populisme, de incoerente si dezorganizare, de accese xenofobe sau nationaliste si de reactii disproportionate ale diferitelor grupuri si categorii sociale, oscilând absolut imprevizibil între pasivitate si agresivitate. Pe fondul imaturitatii mentionate, caracterul de ,,liberal" sau ,,european" al spatiului social românesc poate fi cu greu regasit în ultimul deceniu. Totusi, momentul Helsinki -decembrie`99 va reprezenta cu certitudine un punct de inflexiune în evolutia societatii, având în vedere semnalul generos si convingator venit dinspre Uniunea Europeana.

* .

În debutul excelentei ,,monografii socio-culturale a României anilor`90", pe care o realizeaza în cartea sa ,,Spatiul social al tranzitiei" (1999), profesorul Dumitru Sandu afirma: ,, În fond, România traieste în tranzitie de la 1830 încoace. Si ca ea, multe alte state periferice...Istoria moderna a României apare astfel ca o succesiune de tranzitii neîmplinite care se neaga reciproc."

Referindu-se la cel mai recent dintre proiectele de tranzitie ale acestei istorii, cel început în 1989 si care îsi propune sa conduca România de la comunism la o societate a bunastarii bazata pe libertate si concurenta, Dumitru Sandu spune ca ,,o atenta examinare a ceea ce s-a întâmplat în raportul dintre intentii si fapte duce la constatarea ca deocamdata tranzitia postcomunista a României s-a facut mai mult spre subdezvoltare, iar constructia împlinita a fost mai mult în linia unei societati de supravietuire".

Încercând o cuantificare a factorilor de care a depins performanta în realizarea tranzitiei, autorul identifica o serie de criterii (mai mult sau mai putin masurabile) prin care se poate compara potentialul de reforma al tarilor din Europa Centrala si de Est.

Surse ale diferentierilor de performanta societala în realizarea reformei:

Starea initiala, la începutul reformei - starea economica: ponderea sectorului de stat/privat, gradul de modernizare tehnologica, experienta manageriala; - experienta reformelor partiale în perioada comunista; - gradul de integrare în circuite de comunicare economica, sociala si culturala cu tarile capitaliste dezvoltate.

Modul de realizare a reformei: - prin schimbari lente, partiale, de tip gradualist sau de tip soc; - succesiunea masurilor de politica economica: stabilizare, liberalizare, reforma institutionala etc; - raportul între reforma economica si cea politica: declansate concomitent (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria), reforma economica ramasa mult în urma (România) sau reforma economica fara democratizare (China, Iugoslavia).

Mediul intern al reformei: - mediul social; - coruptie, clientelism politic, selectie sociala negativa; - conflicte etnice, confesionale; - capital social; - mediul politic: prezenta neocomunistilor/tehnocratilor/fortelor de dreapta la putere; - mediul cultural; - stocul de modernitate sociala si capital uman; - diferentieri religioase (ortodoxie/catolicism, protestantism); - gradul de dezvoltare a culturii democratiei.

Mediul extern al reformei: - favorizare/indiferenta/defavorizare financiara din partea Occidentului; - favorizare/indiferenta/defavorizare politica din partea Occidentului.

Fireste, fara a analiza acum toate criteriile propuse, se poate deduce cu usurinta ca România dispunea în 1989 de cel mai scazut potential de reforma din zona tarilor europene recent democratizate.

Economia supercentralizata si superplanificata, din care lipsea cu desavârsire sectorul privat, orientarea puternica spre piata CAER si a tarilor arabe, legaturile comerciale si culturale slabe cu Occidentul, lipsa minimului exercitiu democratic sau concurential, respectiv inexistenta unei culturi manageriale si antreprenoriale solide la nivelul populatiei au facut ca societatea româneasca sa fie în decembrie 1989 vulnerabila si total nepregatita pentru o reforma de tip liberal-european. În timp ce în tarile din regiune o serie de proiecte reformiste începusera sa se faca simtite înca din 1990, în România chiar si cele mai timide masuri de schimbare se loveau de rezistenta tenace a unor grupuri interesate în mentinerea avantajelor pe care le avusesera înainte de caderea lui Ceausescu si care manipulau cu usurinta largi categorii sociale.

Asa cum am mai afirmat, aderenta formala a populatiei din România la valorile si principiile de organizare ale lumii occidentale a fost imensa din punct de vedere procentual, la începutul anilor`90. Aceasta surprinzator de ,,ferma" optiune pentru solutia liberal-europeana (mai puternica decât în Cehia, Polonia sau Ungaria!) era doar aparenta, deoarece pentru o mare parte a românilor semnificatia reala a reformei pe care declarau ca o doresc si o sustin era necunoscuta. Oamenii vroiau sa le fie mai bine si atâta tot.

Una din primele consecinte economice concrete ale ,,schimbarii", asa cum a fost perceputa la nivelul majoritatii, l-a constituit cresterea preturilor. Scaderea drastica a productiei industriale si agricole, retragerea treptata a subventiilor publice si liberalizarea preturilor la energie si bunuri de larg consum au determinat ca veniturile reale ale cetatenilor sa fie din ce în ce mai mici comparativ cu necesarul unui ,,trai decent" iar nivelul de viata al celor mai multi salariati sa se degradeze continuu în ultimii 10 ani. În acest context de ignoranta, frustrare sociala si manipulare politica, apar primele ,,manifestari stradale" ale nemultumirii unor segmente de populatie. Consensul si entuziasmul general din decembrie 1989 se naruisera. Românii începeau sa desopere contrariati avatarurile tranzitiei. În memorabilul ,,Românii dupa`89 -Istoria unei neîntelegeri" (Mungiu,1995), volum de referinta în analiza tranzitiei, autoarea noteaza: ,, ...Perceptia perioadei de tranzitie în România este predominant negativa. La grupurile focus din 1992 perioada a fost caracterizata în principal ca haos si criza. Taranii si batrânii o caracterizeaza si ca ,,destrabalare", ,,babilonie", ,,anarhie", ,,bisnitaraie", ,,o lume întoarsa cu susul în jos", ,,nimeni nu mai asculta de nimeni", ,,nu pricepem de ce sunt preturi diferite de la un magazin la altul", ,,trai îngrozitor de greu", ,, lipsa de rusine", ,,copiii trag într-o parte si parintii în cealalta", ,,nu mai e nici o siguranta", ,,toti fac ce vor", ,,sunt prea multe partide", ,,nu ai cui sa te plângi".

La scurt timp dupa consumarea ,,marilor sperante" s-a (re)instalat în România traditionala cultura a nemultumirii sociale, a frustrarii, a neîncrederii si a neputintei, o cultura de esenta balcanica asezata pe tiparele gândirii negative si a unei atitudini civice si politice non-participative (de genul ,,oricum n-are nici un rost"...) ce poarta în spate povara atâtor neîmpliniri si deceptii si pe care o întâlnim cu mici variatii de-a lungul întregii istorii a acestei nefericite regiuni a Europei. Este util de spus însa ca, pe fondul insatisfactiei sociale mentionate si a unei democratii imatur receptate, diverse grupuri si categorii provenind în special din industria grea (primul sector lovit de disparitia prioritatilor strategice ale lui Ceausescu) încep sa protesteze vehement si sa-si gaseasca ,,sprijin politic" în dreptul unor lideri si forte populiste, interesate în mentinerea vulnerabilei proprietati de stat si a unor coruptibile structuri birocratice. Nu putine au fost cazurile când, speculându-se cu cinism nemultumirea si naivitatea muncitorilor, diverse grupuri politice si-au reglat conturile prin intermediul ,,maselor de demonstranti". Mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991 sunt cel mai bun exemplu pentru modul jalnic în care noua clasa politica a înteles sa profite de pe urma mizeriei, ignorantei si lipsei de cultura democratica a celei mai subdezvoltate categorii de muncitori din tara.

Dincolo de asa-zisele ,,proteste spontane" (care fac parte oricum din regia manipularilor sociale), trebuie precizat ca principalii oponenti -unii chiar declarati- ai solutiei liberal-europene, în jurul carora s-a organizat rezistenta la schimbare a societatii românesti, sunt partidele extremiste, partidele de stânga si sindicatele. Asadar, daca luam în discutie impactul social al solutiei liberal-europene, cu tot ce presupune aceasta: privatizare, debirocratizare, anularea subventiilor de la buget pentru sectorul economic, facilitati pentru patrunderea capitalului strain în diverse domenii de activitate, asumarea unor criterii de performanta si competitivitate compatibile cu standardele europene etc. si observam o rezistenta tenace a societatii românesti, categoric mai mare decât în cazul altor tari aflate în tranzitie, putem deduce influenta conservatoare a sindicatelor si a gruparilor din familia politica mentionata.

Desigur, trebuie sa amintim în acest punct al discutiei ceea ce am afirmat la începutul capitolului, si anume ca nu toate masurile adoptate în ultimii 10 ani tin de logica reformei, nu toate au fost eficiente si nu se înscriu toate în proiectul unei tranzitii spre modelul liberal-european. Dimpotriva, ineficienta politica si manageriala dovedita în numeroase situatii, coruptia lipsita de minime scrupule sau spectacolul tragi-comic al vietii publice din România sunt motive întemeiate de nemultumire a populatiei, pe lânga care putinele realizari concrete au trecut aproape neobservate. Contestarea sensului tranzitiei are însa o alta semnificatie socio-culturala, incomparabil mai grava, semnificatie care ar trebui sa nelinisteasca ,,factorii de decizie" implicati în conceperea si aplicarea politicilor economice. Suportul social al reformei, într-un moment în care sunt programate sa înceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, se subtiaza de la un sondaj de opinie la altul. De asemenea, institutii si valori fundamentale ale democratiilor liberale (din care mentionam pluripartidismul, parlamentarismul, economia de piata, interventia minima a statului si libera concurenta, dreptul patronatului de a adopta decizii în sensul cresterii profitabilitatii, suspendarea masurilor protectioniste, renuntarea la egalitarismul si gratuitatile sistemului socialist etc.) sunt tot mai putin ,,gustate" de opinia publica din România, care a început în mod nefericit sa asocieze degradarea nivelului de viata cu sensul reformei si nu cu incompetenta sau coruptia din tara.

Pornind de la aceasta neîntelegere, ar fi interesant de vazut care sunt principalele amenintari si insatisfactii sociale pe care le recepteaza populatia în raport cu schimbarile care au loc în societate: - scaderea puterii de cumparare constituie cu certitudine cea mai extinsa si cea mai deranjanta reprezentare sociala a tranzitiei, afectând în mod direct majoritatea cetatenilor tarii, aflati în prezent în imposibilitatea de a-si asigura anumite bunuri si servicii ,,la nivelul pe care si-l permiteau pe vremea lui Ceausescu"; - instabilitatea locului de munca sau chiar pierderea acestuia, mai frecventa în sectorul industrial, este pusa de obicei pe seama programelor de restructurare ,,comandate de FMI" sau a investitorilor straini care ,,dau oamenii afara si ruineaza economia româneasca"; - cresterea alarmanta a infractionalitatii si delicventei, aparitia subculturilor agresive în mediul urban si a ,,gastilor de cartier" atotputernice care terorizeaza populatia, pasivitatea, ineficienta sau coruptia fortelor de ordine publica, toate acestea creaza un sentiment profund de nesiguranta atribuit ,,democratiei si libertatilor exagerate, dar si lipsei de autoritate publica: sa fi îndraznit cineva sa faca asta pe vremea lui Ceausescu..."; - dezvoltarea unei perceptii negative fata de ,,îmbogatire", prosperitatea fiind asociata de cele mai multe ori cu hotia si coruptia, mai exact cu evaziunea fiscala în cazul întreprinzatorilor particulari sau comisionul în cazul demnitarilor si functionarilor publici; - lipsa de credibilitate a clasei politice, implicit a institutiilor specifice democratiei (parlamentul si partidele, de exemplu, sunt institutiile cel mai prost vazute de majoritatea populatiei) precum si ascensiunea capitalului de simpatie pentru institutiile traditionale (armata si biserica) denota o relativa îndepartare a corpului social de spiritul democratiilor liberale; - refuzul repetat al marilor puteri occidentale de a ,,legitima" performantele politice sau economice ale României (ex: NATO, FMI, UE), în pofida sperantelor, eforturilor si sacrificiilor îndelungate ale populatiei, a fost perceput dureros si umilitor de un larg segment social, care nu ia în considerare existenta unor criterii obiective de apreciere ci este convins ca ,,Occidentul nu ne vrea...". În acest context, decizia Uniunii Europene de la Helsinki (decembrie 1999), de a invita România sa înceapa negocierile de aderare, reprezinta un ,,balon de oxigen" pentru optiunea liberal-europeana, sosit în ceasul al doisprezecelea.

* .

Luând în considerare aspectele mentionate mai sus, putem contura schita unui tablou social care reflecta impactul tranzitiei la timpul prezent (februarie 2000): saracie si probleme sociale grave, capacitatea suportiva a populatiei solicitata la maxim, nesiguranta, frustrare sociala, amenintari sindicale în aproape toate sectoarele de activitate, agresivitate formala si informala, asociate însa cu speranta sociala imensa legata de ajutorul financiar promis de Uniunea Europeana. În plus, situatia este complicata de interesele si calendarul electoral al anului 2000.

Fara îndoiala, o societate care traverseaza o asemenea criza are nevoie de speranta si de încredere, de convingerea ca poate depasi momentul de cumpana, dar are de asemenea nevoie urgenta de bani: bani pentru iesirea din iarna, bani pentru salarii, bani pentru plata datoriilor interne si externe, bani pentru constructii si pentru retehnologizare. Nu trebuie trait cu iluzia ca Uniunea Europeana poate sau este dispusa sa plateasca totul.

Din punct de vedere al analizei sociale, va fi interesant de urmarit atasamentul populatiei la ideea continuarii si accelerarii reformelor pe linia optiunii liberal-europene. O posibila forma de manifestare a raportului între insatisfactia sociala acumulata si gradul de mentinere a sperantelor o va constitui comportamentul electoral din acest an, sondajele de opinie indicând în momentul de fata o importanta deplasare spre stânga dar anuntând si un masiv absenteism.