III. SISTEMUL ASIGURARILOR SI REFORMA BUNASTARII SOCIALE.

Abstract

Acest segment de studiu este consacrat marilor problematizari din sfera socialului, provocarilor si reformularilor care stau in fata politicilor bunastarii la sfârsitul secolului XX precum si principalelor interpretari europene ale reformei sociale. Din multitudinea ofertelor teoretice în privinta solutionarii noii crize a socialului, am selectat doua abordari relativ recente, excelent fundamentate stiintific, care reprezinta într-un fel cei doi poli de gândire politica. Stânga postmoderna este ,,aparata" de Pierre Rosanvallon, personalitate remarcabila a stiintelor sociale, director al Institutului de Studii Sociale Avansate din Paris si secretar general al Fundatei Saint-Simon, în timp ce, cu argumente din perspectiva unui liberalism reflexiv de tip anglo-saxon, pledeaza lordul Ralf Dahrendorf, care a condus timp de un deceniu destinele faimoasei London School of Economics, fiind considerat una din vocile cele mai autorizate ale filosofiei sociale contemporane.

1. Noua problema sociala

Prin analogie cu sintagma "problemei sociale" (la question sociale), lansata provocator la sfârsitul secolului IX sub influenta marxismului si a socialismului utopic pentru a amorsa o ampla dezbatere intelectuala si politica in privinta dividendelor dezvoltarii industrial-capitaliste si a distributiei juste a veniturilor în societate, Pierre Rosanvallon repune în discutie tema unei alte abordari a socialului, în celebra sa carte "Criza statului-providenta" din 1981. Daca pentru secolul nostru raspunsul la "problema sociala" l-a constituit se pare statul-bunastarii, Rosanvallon considera ca acest model, în viziunea sa traditionala, si-a epuizat resursele si nu mai poate supravietui în absenta unei profunde refome de conceptie. Criza este în fapt una multipla, fiind descrise o dimensiune financiara, una ideologica (de legitimitate politica) si nu în ultimul rând o dimensiune filosofica. Despre aceasta criza filosofica a statului-bunastarii la sfârsitul secolului XX vorbeste o alta carte a aceluiasi autor, publicata în 1995 la Paris si tradusa în româneste în 1998, asupra careia ne vom referi pe larg în acest capitol: "Noua problema sociala".

Ideea fundamentala a întregii lucrari este "dezagregarea principiilor de organizare ale solidaritatii si esecul conceptiei traditionale despre drepturile sociale." În fapt, Rosanvallon respinge nu numai modelul liberal, considerând ca "ideologia statului ultraminimal a iesit din moda" iar "interventia publica si-a gasit într-adevar justificarea deplina" dar si modelul conservator bazat pe sistemul asigurarilor sociale, pe motivul ca: ,, fostele mecanisme ale solidaritatii sunt pe punctul de a disparea, probabil, definitiv. Ele se bazau pe sistemul de asigurari sociale: solidaritatea era întemeiata pe reciprocitatea crescânda a riscurilor sociale, astfel ca statul-providenta putea fi asimilat unui tip de societate asiguratorie."

Astfel conceput, sistemul securitatii sociale functioneaza ca o "masina de plati" de tip compensator, finantând practic excluderea de pe piata muncii. Abordarea actuala a drepturilor sociale, crede Rosanvallon, stimuleaza separarea economicului de social, acordând compensatii financiare celor inactivi, în loc sa se concentreze pe activarea lor prin masuri de reinsertie sociala. Critica politicilor pasive ale statului-bunastarii decurge în paralel cu un atac virulent la adresa societatii asiguratorii, pe care autorul o vede în declin în special în Franta si Germania si mai putin în Statele Unite.

* .

Istoria intelectuala a asigurarilor a parcurs un traseu accelerat începând cu sfârsitul secolulului al XVIII-lea, când Claviere a propus un proiect amplu (,,Prospect pentru înfiintarea asigurarilor de viata", 1788) considerat manifestul programatic al societatii asiguratorii. Desi interpretata de sustinatori ca parte a contractului social, mâna nevazuta a asigurarilor avea sa patrunda totusi cu destula greutate în constiinta vechii Europe, suspectata fiind de a favoriza nepasarea si lenea, în timp ce prevederea si responsabilitatea individuala erau vazute drept cele mai demne forme de realizare a bunastarii. Dupa Revolutia Franceza, una din marile dileme ale filosofiei politice a fost punerea în acord a principiului solidaritatii (societatea are o datorie fata de membrii ei) cu principiul responsabilitatii (fiecare individ e stapân pe propria-i existenta si trebuie sa se întretina), ambele acceptate si promovate de doctrina iluminista a noii Europe care se nastea pe ruinele Bastiliei. Liberalii, care avusesera cele mai mari reticente fata de asigurari, încep sa înteleaga treptat necesitatea unei diferentieri a celor loviti de o nenorocire fata de ,,lenesii neprevazatori" si, mai mult decât atât, încep sa înteleaga ca sistemul asigurarilor sociale putea proteja regimul capitalist de amenintarea socialismului, respectiv a marxismului odata cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Bazându-se pe o dimensiune probabilistica si statistica a socialului (riscul e masurabil), abordarea în termenii riscului asigurat oferea avantajul net de a putea fi apreciate global diverse probleme: batrânetea, boala, somajul, accidentele. Asumptia de baza era ca riscurile sunt absolut întâmplatoare si pot fi în consecinta împartite în mod egal între participantii la sistem. În 1865, Emile Laurent, aparând principiile mutualismului, arata ca :,,asigurarea poate patrunde peste tot: bazându-se pe legea majoritatii, ea poate îmbogati economiile, poate determina victoria sanselor de reusita asupra nereusitelor si pierderilor, poate introduce ordine în dezordine, poate elimina hazardul, în sfârsit, poate regla nesiguranta..."

Dincolo de aprecierile de ordin filosofic, se produc mutatii profunde în plan juridic, beneficiile sociale nemaifiind un act caritabil, un ajutor benevol si neconditionat (cum era asistenta sociala), ci executarea unui contract în care cetatenii si statul sunt angajati în mod egal. În acest fel, asigurarea devine o institutie a contractului social, consfiintind regimul de indemnizare sociala în cazul concretizarii unui risc acoperit. De la Bismarck începând, statul modern european îsi asuma o parte din ce în ce mai mare a garantiilor de bunastare pentru cetatenii sai, culminând cu statul-providenta keynesian, ale carui deconturi sociale au depasit în deceniile postbelice posibilitatile de acumulare economica reala.

* .

,,Astazi, în domeniul social, conceptul central îl constituie mai curând precaritatea sau vulnerabilitatea, decât riscul." Cu aceste cuvinte îsi începe Rosanvallon pledoaria pentru un nou tip de interventie sociala, pentru un nou tip de drepturi sociale, pentru o alta abordare a politicilor bunastarii. Considerând ca vechile instrumente de gestionare a socialului sunt depasite si ca riscul nu mai este uniform distribuit în societate, existând grupuri dezavantajate sau marginalizate în mod constant, autorul afirma ca socializarea riscurilor nu mai este operanta. În plus, au aparut o serie de riscuri noi : delicventa urbana, subculturile agresive, amenintarile internationale, terorismul, riscul de catastrofa etc. fata de care sistemul traditional al asigurarilor (centrat pe instabilitatea economica si pe pierderea capacitatii de munca) nu are solutii. Amintind de minoritati si de cultura marginalului, Rosanvallon se apropie de abordarile specifice antropologiei americane contemporane, vorbind chiar de unele ,,categorii de riscuri colective".

O tema provocatoare în discursul sau este si invocarea rezultatelor extraordinare ale geneticii medicale, care demonstreaza stiintific ca riscurile îmbolnavirii nu sunt egal împartite si, în consecinta, ca întreg edificiul asigurarilor sociale de sanatate tinde sa-si piarda caracterul unificator. ,,Progresele geneticii determina o reevaluare totala a analizei riscurilor de sanatate, ducând la o conceptie mai individualista si, concomitent, mai determinista a socialului...Acolo unde nu aveam decât hazardul si nesansa, medicina genetica dezvaluie cauze organice previzibile." Logica pare simpla: daca ceea ce este congenital primeaza în raport cu ceea ce este dobândit, atunci însasi ratiunea asigurarilor sociale dispare. Concluzia ar fi ca se impune o personalizare a riscurilor, având în vedere ca nu mai este vorba de hazard iar deteminarile sunt individuale. ,,N-ar mai fi nimic de mutualizat, daca toti oamenii ar fi perfect circumscrisi naturii lor." Totusi, Rosanvallon recunoaste ca nu se poate merge atât de departe, singurul lucru acceptabil fiind acela ca solidaritatea va trebui regândita, în sensul unei mai bune cunoasteri a sanselor si limitelor fiecaruia. Aceasta adevarata ,,revolutie a cunoasterii destinului" va introduce probabil clase de risc, ,,conducând la o segmentare progresiva a socialului. " Putem spune ca semnele aparitiei claselor de risc exista deja, fiind semnalate în sistemul asigurarilor de sanatate din anumite tari masuri concrete de ,,sanctionare" sociala a comportamentelor cu risc dovedit (ex: fumatorii sau marii consumatori de alcool vor trebui sa plateasca suprataxe la asigurari sau sa-si deconteze singuri serviciile medicale în cazul unei îmbolnaviri cauzate de toxice). Simplu spus, costul social al atitudinilor individuale va impune o exigenta mai mare în controlul comportamentelor, ceea ce înseamna ca universul asigurarilor în vechea sa formula este serios zdruncinat. Aici vede Rosanvallon punctul de plecare al declinului societatii asiguratorii, în faptul ca ,,solidaritatea si libertatea vor merge din ce în ce mai putin în acord" , generând nemultumiri si de o parte si de cealalta.

Schimbarile demografice (în special îmbatrânirea populatiei si inversarea piramidei vârstelor) reprezinta un alt factor de disolutie a logicii asiguratorii, în opinia lui Rosanvallon. Considerând ca statul-providenta functiona asemenea unei ,,gigantice masini de transferuri între generatii", se apreciaza ca una din finalitatile prestatiilor era garantarea reportului pe durata unui ciclu de viata. În prezent, s-a calculat ca la nivelul tarilor OECD ,, consumul medical între 20 si 60 de ani (vârsta cotizatiilor) este în medie de trei ori mai mic decât în cazul vârstelor de 80-90 de ani." Astfel, concentrarea resurselor nu se mai realizeaza în timpul vietii active iar segmentul de populatie cotizanta beneficiaza foarte putin de bugetele asigurarilor. Acest consum disproportionat face sa se vorbeasca de ,,generatia sacrificata: 20-45 de ani" (Christian Saint-Etienne), datorita faptului ca tinerii si maturii ,,suporta povara impozitelor obligatorii, cea mai ridicata din istoria noastra [n.a.-se refera la Franta] si cea mai grea dintre marile tari industrializate..., pe când cei trecuti de 60 de ani beneficiaza simultan de un nivel mediu al pensiilor cel mai ridicat din istorie, de un nivel fara precedent de îngrijiri sustinute de comunitate, si de veniturile considerabile ale unui patrimoniu concentrat în mare parte în mâinile lor." Fara a împartasi în totalitate viziunea autorilor francezi, mergând pâna la sugerarea spectrului unui razboi al vârstelor, trebuie totusi recunoscut ca sistemul traditional al asigurarilor si al protectiei sociale în vestul Europei favorizeaza net vârstele a treia si a patra, care se bucura ACUM de o bunastare apreciabila si de un consum al resurselor fara precedent în istorie, improbabil de repetat peste 10-15 ani, când cotizantii de astazi vor dori si ei aceleasi drepturi sociale. Deci, notiunea de echitate inter-generationala poate fi privita în sensul echilibrarii sanselor în timp si nu numai în întelesul traditional al egalitatii sanselor începutului-aceasta este opinia autorilor francezi de stânga cu privire la transferul resurselor pe verticala în sistemul asigurarilor.

* .

O viziune liberala inedita asupra noii probleme sociale întâlnim la Ralf Dahrendorf, a carui filosofie sociala a primit de-a lungul timpului cele mai înalte recunoasteri academice si stiintifice internationale. Sintetizând prin excelenta modelul intelectualului angajat al anilor`60-70, membru important al Partidului Liberal German, deputat în Bundestag si pentru o vreme secretar de stat la Ministerul Culturii, Dahrendorf a reprezentat în acelasi timp un creator de scoala sociologica si de filosofie sociala liberala (alaturi de Karl Popper, T.H.Marshall, Raymond Aron, Rawls, Nozick etc.) opusa la fel de faimoasei scoli de la Frankfurt (Habermas, Marcuse etc). Ideea fundamentala în opera lui Dahrendorf o constituie maximizarea sanselor de viata individuale, idee din care autorul german încearca sa faca un adevarat ,,nou crez politic al liberalilor" în secolul XX. În volumul ,,Sanse de viata" publicat în 1979 , Dahrendorf scrie:,,...în ce priveste conflictele societatii moderne, avem de a face cu sanse de viata. Mai multe sanse de viata pentru mai multi oameni- aceasta este intentia politicii libertatii." Sansele de viata, la rândul lor, sunt indisolubil legate de optiuni si ligaturi. Prin optiuni autorul întelege proportionalitatea între îndreptatiri si oferta, cu alte cuvinte ceea ce poate face concret un individ cu libertatile (îndreptatirile) pe care le are, sau, si mai simplu, valoarea pozitiva, functionalitatea drepturilor sale. Aici Dahrendorf se apropie de T.H.Marshall, spunând: ,, Optiunile sunt posibilitati de alegere date în cadrul structurilor sociale, alternative ale actiunii." Asupra sanselor de viata si raportului dintre îndreptatiri si oferta, Dahrendorf revine pe larg într-o alta carte, a carei versiune în limba româna a vazut lumina tiparului în 1996: ,,Conflictul social modern (Eseu despre politica libertatii)". ,,În Statele Unite a domnit multa vreme un concept precum cel de sansa, prin care se întelege în mod restrictiv egalitatea conditiilor de start si în mod extensiv posibilitatile de alegere ale cetateanului. Se adunau în conceptul american de libertate drepturile fundamentale civile, drepturile politice si granitele deschise. Pâna într-un anumit grad, acesta este înca valabil si astazi. Cei saraci primesc ajutor daca se ajuta singuri; în rest, circumstantele lor de viata îi privesc. În Europa , secolul XX a cunoscut o alta dezvoltare...s-a impus parerea ca membrii societatii au nevoie de mai mult decât de drepturi civile si politice. Drepturile sociale si-au facut si ele aparitia, dupa expresia lui Marshall- un drept universal la venituri reale, care nu este masurat dupa valoarea de piata a celui caruia îi este destinat. Este o îndreptatire în sensul pe care l-am expus."

Definirea idealului liberal contemporan se face în termenii urmatori: ,,Noua libertate este o politica a conflictului regularizat si o economie sociala a maximizarii sanselor de viata individuale..." Pornind de la asumptia ca sansele de viata nu sunt distribuite în mod egal, Dahrendorf afirma ca: ,,inegalitatea este un mijloc al libertatii, atâta vreme cât ea ramâne o inegalitate a ofertei si nu se extinde asupra îndreptatirilor... Când îndreptatirile tuturor cetatenilor sunt garantate, inegalitatile ofertei nu mai reusesc sa faca istorie. Ele ofera doar prilej de invidie, dar nu mai duc la conflicte de clasa." Din acest motiv, progresul drepturilor de la sfera civila la cea politica si apoi la cea sociala reprezinta un lucru bun în optica filosofului german, pentru ca a atenuat conflictul de clasa si a slabit însasi notiunea de clasa sociala.

Dahrendorf îsi explica la fel de plastic si de sugestiv viziunea asupra semnificatiei sociale a ligaturilor. ,,Ligaturile sunt [...] legaturi culturale adânci pe care oamenii le transfera în diferite situatii pentru a-si gasi drumul în lumea optiunilor. " Modernitatea a slabit sau în unele cazuri a distrus vechile ligaturi, (generând o eliberare incontestabila a individului) dar a creat simultan premisele unei alienari fara precedent în istorie. ,,La sfârsitul acestei lumi fara ligaturi, falsii zei nu sunt departe...Se poate ca sinuciderea în masa a celor 916 discipoli americani ai pastorului Jones din Guyana sa fie un simbol si un simptom al unei lumi fara ligaturi...Când ligaturile absolute ale timpurilor precedente se distrug, atunci se instaureaza un vacuum. Societatea civila poate numai partial sa umple acest vacuum. Unul dintre pericolele la care este expusa societatea civila este anomia. Oamenii îsi pierd echilibrul pe care numai legaturile culturale adânci îl pot conferi; la sfârsit nimic nu mai merge si totul devine la fel de valabil, adica indiferent. Vremurile de anomie sunt timpuri de nesiguranta extrema în viata cotidiana...Oamenii îsi cauta sprijin acolo unde cred ca îl pot gasi. Si nu numai seducatorii au succes. Ies la iveala si amintiri din sânul istoriei, amintiri despre caldura pierduta a cuibului în vechile orânduiri sociale. Originile redevin interesante, la fel ca si profesiunile absolute de credinta."

Fireste, în aceasta expunere seducatoare asupra ligaturilor, Dahrendorf se apropie mult de conservatorismul lui Edmund Burke, dar faptul ca în filosofia sa accentul cade totusi pe optiuni (asa cum a precizat el însusi în numeroase ocazii) îi garanteaza plasarea în familia gândirii liberale.

Viziunea asupra noii probleme sociale se completeaza cu o reafirmare a discursului de tip Popper. ,,Mesajul lui Popper este simplu si, cu toate acestea, profund. Traim într-o lume a incertitudinii; încercam lucruri noi si cadem în eroare. Nimeni nu stie exact care dintre drumuri duce inainte, iar aceia care pretind ca poseda o astfel de stiinta se pot însela. O atare incertitudine este greu de suportat. De-a lungul istoriei, visul certitudinii a însotit realitatea incertitudinii. Platon a desenat imaginea statului guvernat de filosofii regi, în care cuvântul îl au aceia care stiu adevarul. Hegel, si dupa el Marx au pretins ca vorbesc în numele istoriei ...Acestia sunt însa falsi profeti. Nu poti sti ceea ce noi, ceilalti , nu stim. În lumea reala exista mereu conceptii diferite si, de aici, conflict si schimbare. De fapt, conflictul si schimbarea sunt libertatea noastra; fara ele nu poate exista libertate."

Încercând sa concluzionam opinia lui Dahrendorf asupra tendintelor societatii contemporane, cea mai fina sinteza pe care am identificat-o este transferul accentului de la politica îndreptatirilor la politica ofertei. Acceptând ideea ca, cel putin în ultimele doua secole, politicile progresiste au fost cele ale solicitarii mai multor drepturi, Dahrendorf scrie ca se face simtita acum: ,,...o rasturnare de tendinta. Pentru prima data în istoria contemporana, gândirea inovativa despre politica si societate a venit dinspre dreapta si nu dinspre stânga."

* .

Pierre Rosanvallon si Ralf Dahrendorf exprima în mod evident doua conceptii diferite asupra noii probleme sociale. Statul-providenta, în forma sa actuala, nemultumeste atât familia gândirii de stânga cât si pe liberali. Primii doresc mai multa raspundere a statului si mai multe garantii de bunastare, ceilalti opteaza pentru stimularea ofertei, a alternativelor, a initiativei particulare. Zona socialului european este în prezent supusa unor presiuni reformiste venind din sensuri opuse iar dezbaterile intelectuale si politice se concentreaza pe problema centrala a politicior sociale: dozarea raportului rezonabil între alocarea de resurse publice si eficienta consumului acestora.

2. Politica asigurarilor între considerente sociale si constrângeri economice

Am afirmat într-un capitol anterior ca meritul istoric al sistemelelor de asigurari a constat în concilierea functiei de acoperire a riscurilor sociale cu logica profitabilitatii financiare. Astfel s-a realizat ceea ce nici economistii liberali din secolele XVIII-XIX, nici socialistii si marxistii ultimei jumatati a secolului al XIX-lea nu au vazut posibil: rentabilizarea socialului.

Prin mecanismul contributiilor generalizate s-a ajuns treptat la acumularea unor fonduri impresionante, suficiente atât pentru acordarea de garantii privind compensatiile banesti (în cazul pierderii veniturilor individuale sau al unor nevoi crescute) cât si pentru obtinerea unui profit la administrarea fondului pe termen lung. Desigur, principiul asigurarilor presupunea egalitatea tuturor participantilor la sistem în fata diferitelor categorii de riscuri sociale si asumarea unei solidaritati depline a indivizilor în fata acestor riscuri. Opacitatea socialului precum si convingerea ca riscul e absolut aleatoriu, sansele de aparitie a unei crize fiind egal împartite între persoanele asigurate, au determinat ca statul bunastarii sa functioneze o buna perioada pe principiul ,,valului ignorantei".

În prezent, considera Rosanvallon, acest lucru a devenit imposibil. Mai buna cunoastere a sanselor si diferentelor între indivizi face ca ,,valul ignorantei" sa fie rupt iar abordarea socialului sa se faca produca ,,sub soarele cunoasterii". Indivizii sunt diferiti iar sansele lor de viata sunt diferite. Capacitatea si limitele lor sunt deasemenea diferite, putând fi masurate sau prognozate. Antropologia a demonstrat ca exista marginalizare sociala, discriminare si inegalitati persistente, cum ar fi: saracia cronica, somajul de lunga durata, lipsa oricarei perspective de acumulare financiara, blocarea oportunitatilor educationale etc. chiar în societatile cele mai dezvoltate. Genetica a aratat si ea ca predispozitiile noastre în fata bolilor nu sunt egale. Se mai poate vorbi în noile circumstante de distributia egala a sanselor si riscurilor? Ce se întâmpla în acest caz cu baza de calcul a politicii de redistribuire a resurselor? Cum abordam problema sociala si sistemul asigurarilor atunci când ,,stim dinainte cine este câstigator si cine pierde, cine sunt bogatii si cine sunt saracii?"

Conform lui Rosanvallon, aceste interogatii grave bulverseaza la sfârsitul secolului XX încrederea publica si mai ales stiintifica în sistemul universal al asigurarilor, sistem construit cu un secol în urma pe principiul egalitatii, al calculului probabilistic si al socializarii raspunderii. Principiul societatii asiguratorii ar fi în consecinta depasit. Nu putem fi în totalitate de acord cu acest punct de vedere. Fireste, exista inegalitati importante între performantele indivizilor, uneori acestea pot fi chiar anticipate, dar politica asigurarilor vine sa garanteze un suport de bunastare proportional cu nivelul contributiilor reale platite în timpul vietii active, incluzând în mod evident performantele în administrarea fondului. În principiu, fiecare persoana asigurata poate beneficia de o indemnizatie egala cu produsul dintre suma cotizata de-a lungul timpului si un coeficient de multiplicare, acelasi pentru toti membrii fondului. În acest fel se realizeaza cea mai fidela legatura între mecanismele economice ale pietei (reflectate în acumularile de resurse) si necesarul social (reflectat în alocarea de compensatii banesti pe baze contractuale). E drept, nu întotdeauna functioneaza acest principiu. El este valabil cu precadere în asigurarile private, mai riguroase din punct de vedere financiar, în timp ce în asigurarile sociale (denumite si ,,de stat"), având în vedere proportiile imense ale sistemului si obligativitatea contributiilor, opereaza principiul garantarii unui minim de servicii (ex: servicii medicale) în caz de nevoie, aceleasi pentru toti asiguratii, indiferent de suma reala cotizata si de timpul care s-a scurs de când persoana respectiva s-a asigurat împotriva unui risc. Compensatiile banesti acordate (beneficiile sociale) se bazeaza în acest caz pe legea numerelor mari si pe convingerea ca un anumit tip de risc nu se poate obiectiva simultan la toti asiguratii, realizându-se de fapt amortizarea ,,iesirilor" (output) din sistem cu ,,intrarile" (input), deci a nivelului cheltuielilor cu nivelul contributiilor.

Analizând argumentele criticii severe la care Pierre Rosanvallon supune sistemul asigurarilor sociale si mai ales observând ,,solutia" pe care acesta o întrevede (trecerea de la cetateanul asigurat -traditional în societatea occidentala-la statutul de contribuabil, altfel spus înlocuirea asigurarilor realizate prin contributii la fonduri autonome cu un impozit general platit la bugetul statului), deducem optiunea puternic etatista a autorului francez si viziunea sa politica de orientare socialista. În ceea ce priveste opinia despre stadiul actual al socialismului în Europa si în mod special în Franta, Rosanvallon pledeaza pentru o reconstructie pragmatica a stângii, criticând rigiditatea de care au dat dovada dupa razboi socialistii si invitându-i la o reconsiderare profunda a atitudinilor: ,,Conceptia traditionala a socialismului a fost legata, din punct de vedere istoric, de o reprezentare dualista a societatii, opunându-i pe cei mari celor mici, pe burghezi proletariatului, pe capitalisti clasei muncitoare. În loc sa priveasca societatea reala în toata complexitatea ei, stânga n-a fost capabila sa actioneze asupra acesteia. Astfel, stânga a fost, înainte de toate, prizoniera propriilor mituri. Din acelasi motiv, ea n-a putut gândi solidaritatea în mod practic si a trecut pe tacute de la fantasma la realitate, în mod aproape rusinos, fara mijloace de a iesi din oscilatia mortala între o ideologie depasita si un pragmatism flotant. De aici decurge si importanta prabusirii mitului reformei fiscale ca operator central al schimbarii sociale, în anii 1980. În modul cel mai limpede cu putinta, a fost exprimata epuizarea viziunii socialiste traditionale. Accentuarea excluderii invita oare la schimbarea acestui rationament, facând societatea sa se întoarca spre un soi de fragmentare simpla si arhaica între un ,,înauntru" si un ,,afara" ce ar dirija, înca o data, întelegerea si actiunea?"

* .

Problema solidaritatii sociale este reluata astazi sub o puternica restrictie politica si economica, putând fi identificate doua aspecte care intra în discutie: selectivitatea crescânda a prestatiilor si redefinirea structurii prelevarilor.

Selectivitatea beneficiilor sociale este, asa cum am vazut în capitolul precedent, ,,cheia de bolta" a abordarii socialului în varianta liberala, reprezentând o solutie pentru criza financiara a statului-providenta. Într-un raport oficial al Uniunii Europene din 1993, se spune: ,,Pe timp de criza, resursele fiind rare iar nevoile considerabile, predomina dorinta de a focaliza în mai mare masura prestatiile pentru cei mai defavorizati. " Statul bunastarii de inspiratie liberala este deci selectiv, minimalist si considerat ,,rezidual" (în comparatie cu cel social-democrat care a avut pretentia expansiunii pâna la garantarea universalitatii prestatiilor), deschizându-si punga numai celor lipsiti efectiv de resurse. Selectarea beneficiarilor de servicii sociale se face în acest caz pe baza unei verificari riguroase a tuturor veniturilor realizate, procedura numita ,,means testing". Pierre Rosanvallon, în pofida orientarii sale socialiste, face din nou o analiza lucida a statului-providenta, aducând critici la adresa atitudinilor ,,traditionale" adoptate sub influenta ideologiei de stânga. ,,...Stânga a denuntat mereu selectivitatea, acuzata ca i-ar stigmatiza pe saraci si ar provoca întoarcerea la vremurile moralizatoare ale asistentei. În mod constant, ea a cerut abrogarea conditionarilor de resurse si generalizarea accesului la prestatii...Iata pozitia constanta a stângii în acest domeniu: pe de o parte, a da tuturor prin prestatii sociale si, pe de alta, a lua prin impozite de la cei mai înstariti. Mai pragmatica, dreapta s-a multumit sa introduca o ,,selectivitate sociala moderata", fixând, în anii 1970, plafoane relativ ridicate pentru atribuirea celor mai multe dintre prestatiile sociale privitoare la familie."

Universalismul de tip keynesian al bunastarii primeste deci, la sfârsitul secolului XX, lovituri dure inclusiv din partea teoreticienior de stânga, nevoiti sa accepte treptat o abordare mai liberala (selectiva) a sistemului social. ,,În timpul crizei, statul-providenta egalitar nu mai poate fi modelul de referinta, în afara de acoperirea cotei principale din cheltuielile de sanatate. Bazat pe o prelevare a gabelei sociale la o rata uniforma, pe oricare venit, e inechitabil si cauzator de somaj; fondat pe tratamentul egal al tuturor francezilor, el neglijeaza nevoile proprii ale celor mai saraci si se loveste de logica resurselor, legata de folosirea incompleta a mâinii de lucru la a carei aparitie a contribuit. Explozia cheltuielilor si necesitatea scaderii impozitelor pe salariile mici impun acum o discriminare pozitiva între francezi, privilegiind nevoile din straturile medii si joase ale clasei mijlocii. Ceilalti, detinatorii veniturilor celor mai ridicate, vor trebui sa accepte a contribui mai mult, pentru a primi mai putin." (Dufourcq, 1994).

Problema de fond pare a deveni asadar ,,explozia cheltuielilor" în sistemul social, datorita diversificarii nevoilor populatiei si complexitatii provocarilor la care este supusa bunastarea, având ca prim exponent scumpirea serviciilor. Aceasta tendinta s-a facut simtita în ultimii 10-15 ani si este caracteristica în primul rând serviciilor medicale (care s-au scumpit de peste 3 ori numai în ultimul deceniu!) facând ca balanta sistemului sa se dezechilibreze în mod amenintator. Solutia reechilibrarii poate fi cresterea prelevarilor din veniturile segmentului activ (varianta socialista) sau scaderea consumului social prin introducerea selectivitatii (varianta liberala). Si într-o abordare si în cealalta, formula aleasa trebuie sa tina cont de logica resurselor, diferenta constând în accentul pus pe principiul solidaritatii sociale în primul caz, respectiv pe principiul responsabilitatii individuale în al doilea caz. Constrângerea economica este elementul comun.

Vom da ca exemplu pentru cele spuse anterior efectul în plan financiar al introducerii unei selectivitati moderate, luând în discutie alocatia familiala din Franta. Daca s-ar conditiona acordarea acestei alocatii de nivelul veniturilor si s-ar suprima plata în cazul a doar 15% din familiile cele mai înstarite (cadre superioare si profesii liberale, de pilda) economisirea neta ar fi de 14 miliarde de franci anual! Desi suma este impresionanta, daca adaugam ca ea nu reprezinta decât 5% din totalul prestatiilor sociale ale statului catre familiile franceze vom deduce dimensiunile uriase, aberante aproape, la care au ajuns cheltuielile de bunastare.

Considerentele economice sunt inseparabile finalmente de cele sociale, culturale si politice. Introducerea selectivitatii, desi recunoscuta ca necesara din punct de vedere financiar, îl nelinisteste pe Rosanvallon, care nu înceteaza sa critice abordarile clasice ale celor doi poli ideologici. ,,Dincolo de cautarea neîncetata a economiilor bugetare, ar aparea într-adevar riscul de a face din selectivitate un principiu filosofic. Aceasta ar însemna o întoarcere, o reducere a statului-providenta la un sistem de asistenta a celor mai saraci (versiunea dreptei asupra ideologiei selectivitatii) sau, invers, o reluare a mitologiei bogatilor care pot plati totul (versiunea stângii)."

Redefinirea solidaritatii în pragul secolului XXI si reforma asigurarilor sociale a trezit interesul pentru dezbateri aprinse, animate de dorinta partilor angajate de a propune solutii cât mai ingenioase la criza financiara pe care o traverseaza sistemul. Una din posibilele solutii este CSG (contributia sociala generalizata), introdusa la începutul anilor`90 în Franta. CSG este o noua forma de prelevare, puternic redistributiva si având un caracter juridic hibrid, care îmbraca aspectul intermediar între un impozit si o cotizatie sociala. De partea cealalta, a beneficiilor, introducerea RMI (venitul minim de insertie) a însemnat cel putin încercarea de a da o noua semnificatie culturala ajutorului social, oferind ceva ,,între un drept si un contract".

Dilema statului-providenta consta, asa cum am mai afirmat, în încercarea de a transforma cheltuielile pasive în cheltuieli active, deci de a creste eficienta consumului de resurse publice. Întrebarea fireasca pe care si-o pun specialistii este daca n-ar fi mai bine sa se subventioneze ocuparea deplina a fortei de munca, platindu-se pâna la urma salarii normale pentru munca normala, în loc sa se acorde faimoasele indemnizatii de somaj? Chiar daca aceste întrebari fac în mod evident trimitere la Keynes si Beveridge si la principiile economiei politice, trebuie recunoscut faptul ca în prezent statul-bunastarii functioneaza ca o ,,masina de indemnizare, compensând pierderile de venit (somaj, boala, pensie)", sau, altfel spus, finantând excluderea de pe piata muncii. Spirala denaturata în care s-a intrat în ultimele decenii a condus la aparitia fenomenului de ,,deflatie sociala": un numar tot mai mare de persoane inactive sunt întretinute de un numar tot mai mic de persoane active. Numai în Franta exista 7-8 milioane de asistati social, care traiesc efectiv din venitul minim garantat, ceea ce îl face pe Jean-Francois Revel sa vorbeasca de ,,autodistrugerea solidaritatii"(1994). Constrângerile financiare la care este astazi supus sistemul securitatii sociale se datoreaza în parte si fenomenului de separare a economiei de societate (indus de statul-providenta din anii`60-`70), care a facut ca eforturile de armonizare a imperativelor sociale si demersurile de respectare a exigentelor economice sa se neutralizeze reciproc. Privita dupa razboi ca un semn al progresului, miscarea de disociere (aproape institutionalizata) a economicului de social si încercarea de a indemniza excluderea de pe piata muncii s-au soldat în mod nefericit si cu cresterea somajului în tarile OECD (peste pragul psihologic de 10%) si cu un decalaj de competitivitate economica a Europei fata de Statele Unite si Japonia. Din acest motiv, a doua jumatatate a anilor`80 si anii`90 au marcat în mod firesc încercarea europenilor de a-si îmbunatati atât performantele economice (prin masuri de liberalizare), cât si eficienta politicior sociale (printr-o mai mare exigenta în acordarea beneficiilor).

Vom insista acum asupra unei analize a contextului economic al statelor europene ale bunastarii, punctând doua trasaturi ale marilor procese economico-sociale din deceniile 8 si 9: externalizarea si diferentierea.

Diferentierea a presupus trecerea de la evaluarea globala a valorii muncii (facuta prin negocieri centralizate si grile salariale fixe, stabilite pe unitate sau pe ramura de activitate) la evaluarea si salarizarea performantelor individuale, conform teoriei economice clasice (liberale). Nivelul managerial a optat pentru remunerarea fiecarui angajat în functie de productivitatea (performanta) lui reala, fara sa mai tina cont de vechime, avantajând în mod logic salariatii cu o calificare mai buna si crescând decalajele de venit între acestia si muncitorii necalificati. Pe de alta parte, cresterea inegalitatilor salariale -salutata de liberali- a fost urmata si de descarcarea ,,balastului social" din întreprinderi, prin adaptarea organigramelor la strictul necesar.

* .

Companiile de asigurari au trebuit sa raspunda tuturor acestor provocari ale mediului economic si mai ales sa faca fata schimbarilor profunde survenite în tipologia riscului social, cea mai importanta dintre aceste schimbari fiind chiar diversificarea riscului. În principiu, considerentul social major al asigurarilor a ramas vointa unei acoperiri maximale a situatiilor de risc, dar atât segmentarea socialului -urmata de multiplicarea fireasca a nevoilor- cât si constrângerile financiare severe din ultimele decenii (ca sa nu mai punem la socoteala tentativele de fraudare din partea clientilor) au obligat conducerea fondurilor la o politica mult mai atenta de distribuire a compensatiilor banesti. Restrângerea generozitatii sistemelor de asigurari începând din anii`80, fara sa afecteze în mod considerabil încrederea populatiei în cea mai solida forma de solidaritate sociala sau sa conduca la înlocuirea acesteia -asa cum prevedea Rosanvallon- a spulberat totusi imaginea utopica si vechea credinta ca asigurarile reprezinta panaceul universal pentru problemele societatii.

Departe de a putea rezolva totul, sistemele de asigurari (sociale sau private) au încetat sa mai fie considerate o forma a providentei coborâte pe pamânt, o revarsare a ,,cornului abundentei", devenind pur si simplu expresia unui business -cu o incontestabila functie sociala- supus în întregime regulilor eficientei si profitabilitatii. Prabusirea unui mit si subordonarea fata de logica resurselor nu înseamna sfârsitul povestii, ci doar acceptarea unei realitati mai austere si mai putin spectaculoase.

3. Implicatii politice ale reformei sociale

A devenit aproape un loc comun a afirma ca societatea de indemnizare pasiva si-a epuizat resursele, fiind condamnata la o reforma profunda si neîntârziata a sistemului beneficiilor sociale. Promovata în ultima jumatate a secolului XX de ideologia universalista a statului-providenta, finantarea publica a ne-muncii, a excluderii sociale (generoasa si neconditionata dar finalmente contra-performanta) este astazi sever criticata, asa cum am vazut în capitolele precedente, atât dinspre dreapta cât si dinspre stânga spectrului. Acesta pare a fi motivul pentru care se manifesta în prezent tentatia inversa: adoptarea unei politici de separare totala a obiectivelor si parametrilor performantei economice din interiorul întreprinderilor de criteriile generale ale solidaritatii sociale (alimentata prin co-interesare si pluralismul surselor), masura salutata de liberali si criticata de socialisti.[VN1]

În principiu, toate gruparile democratice din Europa sustin promovarea unei solidaritati sociale reinterpretate, plecând de la elaborarea pe baze noi a unor strategii si programe de politica sociala pragmatice, eficiente si performante. Nimic nu mai este astazi posibil fara a tine cont de logica resurselor. Fireste, liberalismul este mult mai aproape de aceasta interpretare actualizata decât socialismul. În unele cazuri se vorbeste chiar despre un început de deschidere, de flexibilizare sau ,,liberalizare" a programelor partidelor socialiste, nevoite sa accepte realitati putin favorabile dogmelor ideologice. Aceasta convergenta doctrinara (deviata spre polul liberal), fara pretentia de a fi foarte recenta sau de a anula diferentele traditionale existente între gândirea liberala si cea socialista, estompeaza totusi (în mare parte) o serie de vechi dispute care marcau dezbaterile publice în Europa occidentala.

Solutiile politice propuse au consecinte diferite în plan social si economic. Asumarea cu prioritate a criteriilor de eficienta si profitabilitate în sistemul de asigurari creaza poate un sentiment de nesiguranta sociala, de teama, de erodare a temeliei securitatii sociale în întelesul ei reconfortant, keynesian. Astazi, mai mult ca oricând, se cere ca plata fiecarui beneficiu social sa aiba acoperire financiara iar solutia cresterii datoriei interne (realizata prin împrumuturi inter-generationale girate de stat) este din ce în ce mai putin acceptata. În plus, se cere tot mai insistent ca beneficiile sociale sa fie selective si conditionate de un efort personal (educational, pe piata muncii sau decurgând din prestarea unei activitati în folosul comunitatii). Avem deci toate argumentele sa credem ca ,,vârsta de aur" a bunastarii sociale a apus si ca s-a intrat efectiv într-o noua etapa a distributiei resurselor în societate, în care constrângerile financiare, concurenta pe piata si evaluarea riguroasa a performantelor individuale vor da tonul.

Modernizarea structurilor sociale în majoritatea tarilor occidentale si cresterea influentei politice, economice si culturale a clasei mijlocii începând din anii`80, în special în Statele Unite, Marea Britanie si Germania, s-au suprapus peste un climat politic liberal (sau ,,liberal-conservator", conform terminologiei propuse de Milton Friedman). Aceasta situatie a corespuns unui context politic de dreapta, dominat de Partidul Republican în SUA, Partidul Conservator în Regatul Unit si Uniunea Crestin-Democrata în RFG, partide care au realizat guvernari compacte de 12, 18, respectiv 16 ani!

La rândul lor, partidele au trebuit sa tina cont de fortificarea clasei mijlocii si sa-si construiasca oferta politica în functie de aspiratiile economice si socio-culturale ale acestui segment de populatie. În ansamblu, cele doua procese s-au alimentat reciproc: pe de o parte, dezvoltarea clasei mijlocii a întretinut un climat politic favorabil partidelor de orientare liberala, pe de alta parte guvernarile de dreapta au stimulat competitia valorilor si implicit au favorizat ascensiunea clasei mijlocii. Fara îndoiala ca în asemenea situatii e greu de apreciat care a fost cauza si care este efectul, cel mai des limitându-ne la a spune ca a fost vorba de un complex de împrejurari, de o mega-tendinta în ceea ce priveste liberalizarea, proces care a urmat la nivel mondial unei lungi perioade de hegemonie a social-democratiei de tip keynesian.

Mega-tendintele se înscriu în teoria ciclurilor istorice de dezvoltare. Ele sunt precedate de ,,semne premonitorii", de crize sau perioade de stagnare, dureaza în medie 10-15 ani, produc efecte (aproape) inevitabile, apoi se atenueaza si dispar, fiind urmate de noi curente politice, economice sau socio-culturale, de obicei în sens contrar.

* .

Acum, la sfârsitul anilor `90, ascensiunea partidelor de dreapta pare sa se fi oprit. În majoritatea tarilor vest-europene guverneaza din nou forte socialiste sau social-democrate. Totusi, efectele reformelor liberale din anii`80 si prima parte a anilor`90 persista, nu putine fiind cazurile în care noile cabinete au mentinut principalele repere de eficienta, piata libera si competitivitate trasate sub influenta Noii Drepte.

Implicatiile politice ale reformei sociale nu înceteaza sa se faca simtite. În mare parte, liderii care le-au pus în aplicare au parasit viata politica iar partidele lor sunt acum în opozitie. Discursul politic a pierdut mult din accentele ideologice de altadata, prezentându-se astazi, de la dreapta la stânga esicherului, într-o forma mai flexibila si mai pragmatica. Programele politice înglobeaza tot mai frecvent în capitolul bunastarii sociale notiuni ca ,,marketizare", pluralismul surselor de finantare, co-interesare, eficienta consumului de resurse publice, managementul serviciilor sociale, participarea (parteneriatul) sectorului privat si a celui non-guvernamental, privatizarea sau procedura de ,,contracting out" în domeniul serviciilor sociale etc. Practic, se poate afirma ca statul bunastarii -în forma în care l-au proiectat Keynes si Beveridge- nu mai exista. I-a luat locul o ,,societate a bunastarii", în care statul este doar unul din actorii sociali implicati în garantarea bunastarii cetatenilor, dar nu singurul si câteodata nici cel mai important.