II. Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential").

Capitolul trateaza in extenso problematica statului bunastarii în Europa. Începând cu o ,,preistorie" a modelului Welfare State (subcapitolui 1), analiza se concentreaza în special pe evolutia sistemului în perioada postbelica (subcapitolele 2, 3 si 4). Finalul capitolului este consacrat prezentarii caracteristicilor principalelor modele ale bunastarii sociale (subcapitolele 5, 6 si 7), într-o abordare critica si comparativa. O atentie mai mare se va acorda ,,ultimului venit", modelul neo-liberal. Bazat pe filosofia politica a lui Hayek, alimentat cu solutiile economice ale lui Milton Friedman si pus în aplicare în anii '80 de guvernarile Thatcher si Reagan, neo-liberalismul contemporan încearca sa redefineasca rolul statului, plasând libertatea initiativei particulare si eficienta economica pe pozitii cel putin egale cu raspunderea autoritatilor fata de bunastarea colectiva.

1. Aparitia si expansiunea WS. De la Bismarck la Keynes si Beveridge

A devenit aproape un loc comun a afirma ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Aparitia si mai târziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (în continuare WS - Welfare State), constituie un element esential al transformarii Europei, proces început odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. În sens strict, ,,schitarea" institutionala a WS începe însa abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a STATULUI MODERN CENTRALIZAT (,,The Nation-State"); 2. INDUSTRIALIZAREA; 3. DEMOCRATIZAREA politica a Europei. (Peter Flora, 1985)

Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani în politica sociala din anii '70 - '80, argumentând legatura strânsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului al XIX-lea.

Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socio-culturala) a evoluat în paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului". Statul este cel care preia, în a doua parte a secolului trecut, o serie întreaga de functii pâna atunci fragmentate, abordând si asumând de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale", clasa care avea sa reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de vedere numeric) în Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a atacat" frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata de accident, boala, invaliditate, somaj sau batrânete.

Solutia care se întrezarea era înlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor" (vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina înca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai.

Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (atât conservatori cât si marxisti), în ceea ce priveste CONTRADICTIA DE PRINCIPIU DINTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, ca forme ,,incompatibile" de organizare sociala. De exemplu, Mill si Tocqueville atrag atentia ca democratizarea politica de masa va conduce la o societate în care legiferarea va fi facuta de majoritatea needucata si lipsita de proprietate, în timp ce Marx deasemenea recunoaste ca introducerea Constitutiei democratice franceze de la 1848 a transferat formal puterea politica în mâinile fostei clase subordonate (Offe, 1984).

Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, ceea ce l-a facut pe cunoscutul autor britanic Marshall sa se întrebe, retoric, în 1950: ,,Cum este posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?"

Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective. Deci, WS realizeaza UN COMPROMIS (COMPATI-BILIZARE) ÎNTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, care trebuie înteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune în aplicare programe sociale.

Capitalistii, la rândul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984).

În acest mod, activitatile statului în societatea capitalista ar putea fi îndreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale. Interesant este însa faptul ca, în pofida acestui compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat atât de liberalii radicali cât si marxisti, fiecare vazând în acest sistem o ,,pervertire" a modelului ideal.

Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar în tari cu grad ridicat de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate" si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara orânduirea si sa preia puterea din mâna burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, îndepartând riscul propriei sale disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare"?

Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza expansiunii (1945-1975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuând pâna în prezent).

Administratia Bismarck lanseaza în Germania anului 1883 primul program social concret mentionat în literatura de specialitate:asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedat de alte câteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima încercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are în primul rând o valoare simbolica.

El demonstreaza ca solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice si ca aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-si revendica ,,paternitatea" asupra WS! Este deci un motiv în plus sa vedem cu claritate în trecutul sistemului securitatii sociale originea sa liberala (în termenii vremii: conservatoare), de care vorbea Peter Flora. În Germania si în alte tari vest-europene recent industrializate care se aflau în plina crestere economica, statul (identificat cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea din ce în ce mai clar formulata a stângii proletare si sa arate ca este capabil sa asocieze ,,dezvoltarea economica autoritara" de care era acuzat cu protectia sociala. Democratizarea politica si extinderea dreptului de vot pâna la ,,sufragiul universal" au obligat puterea politico-economica a sfârsitului de secol XIX sa adopte masuri în favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale reprezinta catalizatorul care accelereaza reactia industriasilor si a institutiilor statului-natiune de a pune în aplicare programe sociale menite sa asigure ,,bunastarea colectiva".

Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate" al politicilor sociale peste Atlantic.

America se arata în perioada interbelica mai interesata chiar decât europenii în adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat în acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din întreaga ,,preistorie" a WS: ,,The Social Security Act" (1935).

A treia mare etapa în evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii în Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur" ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale".

Dupa 1975 si cu precadere în anii '80 sistemul creat în jurul KWS aluneca într-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai înversunati aparatori ai conceptului) din care cu greu se va ,,dezmetici", zece ani mai târziu, sub influenta unor noi curente de gândire politica si economica. ,,Coma" din anii '80 a dus la o atât de dramatica schimbare a filosofiei si practicii în politica sociala vest-europeana încât cu greu se mai poate spune ca traditionalul, clasicul KWS a supravietuit realmente socului... Noul model, pendulând între pragmatism si accente neo-liberale, încearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a însusi conceptului de ,,securitate sociala", fara a mai face însa concesii în ceea ce priveste competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

2. 1947-1973: ,,The Golden Age"

Între 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita ,,Perioada de aur a capitalismului" (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS în practica politico-administrativa a societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara încetare, birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-democrate si socialiste ,,cuceresc" tara dupa tara, ocupând aproape în întregime Europa occidentala.

Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu autoritate de social-democratie) pare a fi, analizându-i însa doar suprafata, o ,,perioada fericita", o perioada a consumului dar si a cresterii economice.

Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: TEORIILE SOCIO-ECONOMICE si TEORIILE POLITICE (1985, Harold Wilensky).

I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot în evidenta impactul cresterii economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces (Gregory Luebbert, 1977 citat de Wilensky, 1985).

Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS.

Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale indirecte (de exemplu, îmbatrânirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens al autorilor în a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta în programe de asigurari sociale" (Cutright, 1965 citat de Wilensky, 1985) adica numarul de ani în care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batrânete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii etc., Cutright a aratat ca în cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta în programe de asigurari este strâns corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala.

Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim în domeniul venitului, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala.

Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la începutul anilor '70, cheltuielile publice pentru programe de bunastare sa depaseasca 20( din GDP în 13 tari europene, urcând în câteva cazuri spre 30( (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si în Statele Unite, la începutul anilor '60 cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15( din GDP (Sckocpol si Amenta, 1986).

Mutatiile profunde survenite în structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de educatie precum si îmbatrânirea populatiei ca urmare a cresterii generale a calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (în jurul vârstei de 60 de ani) pentru ,,deblocarea" tinerei generatii, au determinat o ,,supraîncarcare sociala a sistemului". Practic, categoria activa a populatiei a ajuns în anii '70 ,,sa poarte în spate" o categorie pasiva de pensionari si someri (fara a lua în calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu prima! Este de la sine înteles ca o astfel de economie, în care se ajunsese ca unul din doi indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gâtuita", sufocata de un efort social urias, ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii nu reuseau sa-i mai faca fata.

Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la început un efect pozitiv, permitând cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job" -uri relativ bine platite în institutii administrative si în consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvându-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv în rândul femeilor. ,,Reversul medaliei" a fost însa ponderea exagerata a birocratilor, în Suedia ajungându-se la situatia limita în care 60( din forta de munca activa era ocupata în administratia KWS!

Teoria convergentei afirma ca dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare în ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata (Cutright 1965, Pryor 1968, Wilensky 1975). Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele între tari" si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia occidentala".

II) Încercând sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu surprindere ca acest câmp este mult mai sarac în studii...

Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele majore de întelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor (exprimata prin opinia publica).

Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala. (Wilensky 1975, Castles 1982)

De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot în lume în conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga între urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator" sau ,,Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate".

Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente în cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european (vezi Hansenfeld, 1987).

Bazându-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele înalte ale ,,efortului de bunastare" (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) în tarile scandinave este asociata cu dominatia stângii în cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta, obtinuta prin unitatea stângii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-democratilor. În general vorbind, ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat în cea mai strânsa conexiune cu expensiunea postbelica a KWS.

Wilensky încearca în 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de stânga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii", în scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente.

Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag al platformelor lor" sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata).

Alianta ,,strategica" între partidele de stânga democratice si cele catolice (vezi cazul Germaniei) a contribuit în primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fortei de munca (,,full employment").

Acest model al WS, întemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-europenilor ,,o fericire fara de sfârsit". Nimic nu parea sa tulbure la începutul anilor '70 bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala...

3. Anii '80. Criza sistemului WS

Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala într-o stare de confuzie, atât la nivelul opiniei publice ,,rasfatate" (marcata acum puternic de aparitia primelor simptome ale crizei) cât si la nivelul elitelor intelectuale si politice care încep sa fie ,,bântuite" de o anumita neliniste. Fiorul crizei îsi face loc treptat în paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, în tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, în constiinta cetatenilor...

Înainte de socul petrolier, în 1972, aparea în Europa faimosul raport al Clubului de la Roma: Limitele cresterii. Aceasta lucrare, având aproape un caracter premonitoriu, indica existenta unei provocari fara precedent în istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows. Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia, poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris în cele din urma de Meadows într-o forma accesibila nespecialistilor în sisteme dinamice si a fost publicat în 37 de limbi (nu si în româneste!) si în peste 12 milioane de exemplare.

Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice în general, ci de limite aparute într-o anumita scoala de gândire în explicarea situatiei, sustinând ca avem de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a economiei în care se cauta certitudinea si înlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea progresului".

În urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu atât de celebre ca ,,Limitele cresterii", dar care reiau ideile si temele majore ale SCHIMBARII. De exemplu, Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu atât de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, cât mai curând de dezvoltarea activitatilor creatoare într-o lume în care incertitudinea, probabilitatea si riscul constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale". (Giarini, 1989).

Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai ample si mai adânci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala.

Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde în mai multe sfere de activitate, luându-se însa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane: INCERTITUDINEA, COMPLEXITATEA si INSTABILITATEA, cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de organizare a lumii.

Referindu-ne strict la criza statului bunastarii în Europa (fara a o desprinde însa de contextul mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica propriu-zisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica (eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica).

Din punct de vedere economic, KWS începuse înca de la sfârsitul anilor '70 sa nu mai produca acel ,,surplus" suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". În majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2( sau chiar devenise nula, lansându-se conceptul înselator de crestere zero. Scaderea nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si ignorarea sectorului tertiar, supraîncarcarea îndelungata a organigramelor în întreprinderi si dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile rapide survenite în domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren în competitia cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai flexibile.

Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante" de impozitare si prin refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ce în ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care începea sa se adauge cota în crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord" în numai câtiva ani aproximativ 10( din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata câteva din fenomenele conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic.

Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea" dimensiunii socio-demografice a crizei. Aflata timp de câteva decenii în stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au tras semnalul de alarma, îmbatrânirea populatiei a devenit în anii '80 unul dintre cele mai discutate fenomene din arealul cercetarilor întreprinse în domeniul crizei WS.

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (în tarile scandinave chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (în medie la 60 de ani) au determinat în anii "70 supraîncarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus în pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele corespunzatoare situatiilor de boala, batrânete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic îndelungat), multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem de asigurari...

Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea" drastica a bazei (generatia tânara) au condus la sporuri naturale negative în multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut si atunci când s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului între generatii, criza de copii de care se vorbise la început în gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si jenanta.

Criza politica s-a manifestat atât la nivel comunitar cât si national. La nivelul constructiei institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un foarte modest progres în ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Aceasta ,,lâncezeala" si lungile discutii sterile erau în fapt consecinta scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrându-se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene.

În 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat înca din 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale în 1992, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993).

Criza politica interna s-a exprimat în tarile vest-europene prin spargerea consensului postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce în ce mai vehemente în a critica politica ,,paguboasa, falimentara" a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au încetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cerând înnoire si modernizare. Nemultumirea devenise cvasi-generala.

În 1979 se produce prima fisura în blocul politic de stânga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator în Marea Britanie. Politica liberala si reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca în 10 Downing Street pâna în 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan în Statele Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea în forta a liberalismului, în special în economie.

Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi traditii socialiste": Franta, Italia, Spania.

Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptând un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way").

În fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS. S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla reducere a impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o înnoire complexa, profunda si radicala a întregului sistem institutional. Devenise imperios necesara reforma la toate nivelele si în toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si Japonia.

4. Reforma statului bunastarii sub influenta Noii Drepte (Thatcher-Reagan)

Majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii în sens traditional (keynesian) a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate în forta de Noua Dreapta în timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia si keynesianismul au intrat deja în istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane rejectând ideologia de stânga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate de ,,Statul Providenta". În mare parte, acest sfârsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste si impunerea cadrului concurential liber.

Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se adauga revolutia tehnologica, au constituit tot atâtea provocari majore carora WS nationale, închise si rigide, nu le-au putut face fata.

În literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model post-fordist al statului bunastarii. În volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State" (1994), Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia" între o productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un sistem al bunastarii restructurat, eficientizat.

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice.

Judecând în termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana înregistreaza cresteri economice anuale între 3-5(. Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala decât în trecut.

Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei. Practic, în toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt în declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. În termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa în sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996).

Fireste, în tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de contextul politic international si în mod particular de schimbarile majore survenite în relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa încheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate în tarile occidentale si însusi conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari cât mai departe de ,,cântecele de sirena" ale comunismului sovietic.

Dupa 1989, caderea Cortinei de Fier dintre cele doua sisteme si încercarea sincera de apropiere a unor ,,lumi" pâna nu demult separate de Zidul Berlinului, au condus la deplasarea accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. În multe privinte, tarile din Europa centrala si rasariteana au început sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de organizare politico-economica. Desi ideea în sine de copiere institutionala sau sistemica deranjeaza mândria esticilor, totusi trebuie spus clar ca acesta a fost în cele mai multe cazuri sensul transformarilor de dupa prabusirea comunismului.

Si în ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa" cât mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia înca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial în conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia ,,gratuitatilor" comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de putine ori întrerupt de sincope dureroase.

În ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (în unele tari mai repede si mai ferm, în altele mai încet si mai ezitant) încât pâna la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a început sa reproduca în linii mari tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala decât atunci când economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale.

Drumul spre bunastare trece fara îndoiala printr-o economie eficienta si competitiva.

5. Modelul social-democrat

Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gřsta Esping-Andersen realiza în 1991 o clasificare devenita în scurt timp ,,clasica" în studiul politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: - modelul social-democrat; - modelul conservator; - modelul liberal.

Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, ea ramâne si în prezent un instrument util pentru întelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale în privinta bunastarii.

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat îsi gaseste cel mai fidel caracteristicile în legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav" (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv" (Titmuss, 1958, citati de Esping-Andersen, 1991) sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media). În ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza în mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta". Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns modelului social-democrat de o maniera maximala doar între 1960 si 1970, criza economica ce a urmat îndepartând-o întrucâtva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducând la adoptarea în anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. În ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate decât de schimbare.

Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele înalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinzând multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume. Redam în continuare o reprezentare procentuala comparativa, reflectând dimensiunea sectorului public într-o serie de tari dezvoltate ale lumii.

Fig. 20. Compararea procentuala a sectoarelor publice în diferite tari dezvoltate ale lumii, 1992.

	Cheltuieli publice totale, sociale şi non-sociale (procent din PIB)	Transferuri (procent din PIB)	Angajaţi în sectorul public (procent din totalul angajaţilor)	Total taxe
SUEDIA	68	25	33	50
DANEMARCA	61	18	32	49
NORVEGIA	57	20	29	47
Olanda	58	30	13	47
Franţa	52	24	27	44
Germania	47	16	15	40
Marea Britanie	44	15	17	35
S U A	39	13	15	29
Japonia	33	12	6	29

(Sursa: Mihuţ şi Lauritzen, 1999)

Analizând datele din tabel, se observa detasarea grupului celor trei tari scandinave în ceea ce priveste anvergura politicilor de stat si a sectorului public în general, urmate îndeaproape de Olanda, care s-a remarcat în ultimul deceniu printr-o politica redistributiva foarte accentuata. Franta, apartinând formal grupului conservator, se apropie în realitate mai mult de coeficientii social-democratiei moderate de tip olandez decât de coeficientii Germaniei, considerata prototip al modelului conservator ,,bismarckian". La rândul sau, Germania pare mai degraba apropiata în cifre de Marea Britanie aflata la limita liberalismului decât de colega sa de model (Franta), ceea ce indica în mod categoric diferentele existente între sistemele nationale incluse în aceeasi categorie. La polul liberal, centrat în jurul SUA, Marea Britanie se prezinta practic cu un model mixt al bunastarii, destul de apropiat ca parametrii tehnici de modelul german, în timp ce Japonia este chiar mai ,,liberala în cifre" decât Statele Unite, desi nu este inclusa (nici de Esping-Andersen, nici de alti autori) în categoria tarilor liberale, ci i se acorda un statut de model propriu (,,societate a bunastarii de tip japonez").

Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele caracteristici ale acestuia, insistând asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si ocupationala.

a) Dimensiunea juridica este orientata în sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui în schimbul ajutorului primit.

b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba decât pe contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. În consecinta, finantarea serviciilor sociale este în principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, având o puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile.

c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare" furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pâna la persoane vârstnice. În timp ce în alte tari dezvoltate ale Europei, îngrijirea vârstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, în tarile scandinave sectorul public este cel care îsi asuma raspunderea pentru toata aceasta gama de servicii specializate.

d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa în domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de munca. Acest interes special a fost mentinut cu bune rezultate chiar si în timpul crizei economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele forte ale sistemului scandinav.

Rezumând, vom spune ca filosofia bunastarii în Nordul Europei consta în efortul sistematic de a include integral cât mai multe persoane si grupuri în fluxul social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie.

Este interesant de analizat contextul politic, economic si socio-cultural al Peninsulei Scandinave, pentru a întelege suportul larg pe care îl are aici modelul social-democrat. Hegemonia politica a partidelor social-democrate a început în aceste tari dupa primul razboi mondial, în anii '20, practic sirul guvervarilor de centru-stânga fiind rareori si pentru perioade scurte intrerupt de guvernari liberale. Astfel, optiunea majora a nordicilor ramâne în favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor, în favoarea redistribuirii veniturilor spre categorii dezavantajate, în favoarea unui stat puternic si ,,dinamic", în favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. Debarasata de marxism abia în deceniile postbelice, social-democratia scandinava se face remarcata în Europa prin persistenta unei ponderi insemnate a ,,votului de clasa" (Mihut si Lauritzen, 1999), chiar daca acest fenomen electoral rudimentar a început sa descreasca în ultimul deceniu (Petersson, 1994 citat de Lauritzen 1999).

,,Relativa slabiciune a dreptei politice" (Castles, 1989) ar putea fi explicata si prin existenta unor importante partide agrariene de centru, care împiedica formarea unui pol puternic de centru-dreapta prin coalizarea clasei mijlocii si a ,,micilor burghezi", asa cum se întâmpla în Anglia, Germania sau Franta.

Aceste partide de centru ale fermierilor sustin interventia si subventiile statului în special în economia agrara, preferând de cele mai multe ori sa se alieze cu social-democratii decât cu liberalii. Tot în dreptul contextului politic trebuie mentionat si consensul realizat înca din anii '30 în privinta dezirabilitatii unui sistem universal al bunastarii. Desigur, consensul politic constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea modelului ,,Welfare State" nu numai în Scandinavia, ci în toata Europa occidentala, dar pentru nordici acest consens a aparut înainte de 1945 si în principiu se pastreaza pâna astazi, desi dezbaterile privind reforma statului bunastarii din anii '80 nu au ocolit nici tarile scandinave. Termenii consacrati pentru desemnarea consensului politic centrat pe notiunea de ,,Welfare State" sunt ,,The Politics of Compromise" (Politica compromisului) sau ,,Consensual Democracies" (Democratiile consensuale).

În categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora EGALITATEA ocupa detasat primul loc. ,, ... Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci când întra in conflict cu alte valori" (Esping-Andersen, 1993). În acest sens, cel mai citat exemplu din cultura si mentalitatea colectiva care domina micile orase scandinave este ,,Legea lui Jante" (Janteloven), o formula traditionala care desemneaza resentimentul si chiar reactia comunitatilor locale împotriva indivizilor sau familiilor non-conformiste.

Ultima parte a acestui subcapitol este consacrata prezentarii unor prevederi concrete ale politicii sociale scandinave, cu accent pe Danemarca si Suedia.

a) Mentinerea veniturilor sau securitatea sociala propriu-zisa (conform terminologiei britanice) reprezinta ,,punctul forte" al programelor de bunastare în toate tarile scandinave.

La acest titlu se detaseaza sistemul de pensii pentru persoane vârstnice, unul dintre cele mai generoase din lume. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de batrânete înca din 1891, fiind a doua tara (dupa Germania) care a introdus aceste beneficii. Spre deosebire însa de Germania, unde pensiile au o baza ocupationala si se platesc în functie de contributiile la fondul de asigurari, în Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale, constitutionale, deci au fost acordate tuturor cetatenilor danezi care împlinesc o anumita vârsta (variabila de-a lungul ultimului secol), indiferent de contributiile la sistemul asigurarilor.

Dintre toate tipurile de pensii acordate în Danemarca, cea mai cunoscuta, cea mai veche si cea mai interesanta ramâne pensia populara (People's Pension) - în fapt, ,,piatra ungiulara" a politicii pensiilor din aceasta tara - desi s-a remarcat în ultima perioada o crestere a ponderii pensiilor ocupationale si private, dupa modelul german. Pensia populara pastreaza însa urmatoarele caracteristici: este non-contributiva, bazata pe principiul universalismului, solidaritatii si egalitatii si se acorda în mod nediscriminatoriu tuturor cetatenilor danezi în vârsta de peste 67 de ani, cu conditia sa fi fost rezidenti ai acestei tari în ultimii 40 de ani. Vârsta limita si valoarea absoluta se pot modifica de catre guvern, cu acordul parlamentului. La 1 aprilie 1998, de exemplu, valoarea lunara a pensiei populare pentru persoane singure era de 1170 USD iar în cazul cuplurilor reveneau 845 USD/persoana. Asa cum am precizat, pe lânga pensia universala de stat, functioneaza pensiile ocupationale si private, conditionate de contributiile platite în timpul vietii active.

Încercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se întâmpla dealtfel în marea majoritate a tarilor Europei, a avut efecte diferite în tarile scandinave. În 1959, Suedia introduce în premiera o schema de diferentiere a pensiilor de stat dupa veniturile avute în timpul vietii, iar în 1960 Danemarca încearca acelasi lucru, dar aici experimentul esueaza în 1967, datorita lipsei de sustinere politica în cadrul Partidului Social-Democrat si a ostilitatii opiniei publice majoritare. În timp ce în Suedia si în Norvegia politica pensiilor a avut un ,,trend" continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian, în Danemarca situatia a ramas în mare masura neschimbata în ceea ce priveste pensiile publice. În mod compensator, în aceasta tara a început sa se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare, ca raspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator si la dorinta persoanelor cu venituri peste medie de a beneficia la batrânete de drepturi diferentiate.

În cazul somerilor, mentinerea veniturilor functioneaza pe doua nivele: ,,nivelul superior", care asigura beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile sunt administrate de asociatiile sindicale) si ,,nivelul inferior", destinat persoanelor neasigurate care beneficiaza totusi de asistenta sociala oferita de stat. Pentru a se califica la nivelul superior, un somer trebuie sa fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate si sa fi avut venituri din munca cel putin 52 de saptamâni în ultimii 3 ani. În acest fel, orice cetatean danez devenit somer este îndreptatit sa primeasca beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligatia de a se activa într-un program profesional sau educational la cel mult 2 ani de la intrarea în somaj, în caz contrar pierzându-si drepturile specifice. Mentionam ca beneficiile se ridica la 90( din ultimul venit realizat prin munca, neputând depasi totusi plafonul maxim de 1750 USD/luna, (plafon valabil la 1 aprilie 1998). Având în vedere acest plafon, aflat sub salariul mediu, se ajunge la situatia ca majoritatea somerilor sa primeasca aceleasi drepturi sociale, ca si în cazul pensiilor de stat pentru batrânete. Tendinta egalizatoare este si în acest caz evidenta.

b). Politica ocrotirii sanatatii se bazeaza pe principiile universalismului, solidaritatii si accesului liber la serviciile medicale. Contributiile la fondul asigurarilor de sanatate sunt mai putin relevante, practic întregul cost al asistentei medicale fiind suportat din surse publice. Gratuitatea ocrotirii sanatatii în Scandinavia poarta însa în spate povara impozitarilor crescute, fiind în realitate o forma de redistributie financiara în favoarea cetatenilor cu venituri scazute. Decontarea publica este totala în Danemarca si partiala în Suedia, unde în ultimii ani au fost introduse ,,co-platile" pentru populatie.

Ministerul Sanatatii este fireste autoritatea sanitara principala, dar responsabilitatea pentru finantarea si organizarea distributiei serviciilor medicale catre populatie revine consiliilor locale. Trebuie retinut ca descentralizarea serviciilor sociale este trasatura neta a modelului scandinav, între coordonarea politica guvernamentala si finantarea serviciilor de catre comunitate, prin bugetele locale, existând demarcatii traditionale foarte precise. În pofida sustinerii publice cvasi-totale, asistenta medicala nu a înregistrat în Scandinavia nivele spectaculoase ale alocarilor procentuale bugetare, fiind citate ponderi de 6,3( din PIB (Danemarca) sau 9,6( din PIB (Suedia), în timp ce media tarilor OECD indica o cota de 7,6(, iar în SUA este de peste la 10( din PIB.

Explicatia acestor cheltuieli publice moderate în domeniul sanatatii în pofida asigurarii unor servicii (aproape) gratuite, rezida probabil în existenta unei culturi medicale avansate si a unui extrem de dezvoltat sistem al asistentei medicale primare, dotat cu o puternica retea de medici de familie (generalisti) a caror activitate previne interventia medicala secundara (de specialitate), coborând astfel costurile de ansamblu ale sistemului sanitar. De exemplu, în Danemarca, ponderea asistentei medicale specializate a scazut considerabil între 1980-1990, fapt evidentiat de reducerea timpului mediu de spitalizare de la 9,6 zile (1980) la 7 zile (1990) si de reducerea numarului de paturi cu peste 25( în deceniul mentionat, conform datelor oferite în 1993 de Asociatia Consiliilor Locale si Regionale. Consecinta pozitiva a acestei restructurari o reprezinta fireste economia bugetara importanta pe care o realizeaza ,,subtierea" sectorului spitalicesc si accentul pus pe latura preventiva sau pe tratamentul la domiciliu, în timp ce consecinta negativa pare a fi o relativa deteriorare a indicatorilor starii de sanatate a populatiei, la care se adauga caderea Danemarcei de pe locul 5 ocupat în 1970 la capitolul sperantei de viata pe locul 20 în 1990 (Ministerul Afacerilor Sociale, 1994). Un aspect mult mai grav îl reprezinta însa în ultimii ani aparitia si extinderea ,,listelor de asteptare" pentru spitalizarea în sistemul public gratuit.

Capacitatea limitata a spitalelor publice, lentoarea si birocratia serviciilor medicale oferite de autoritatile locale, resursele care se dovedesc întotdeauna insuficiente, toate acestea la un loc fac ca bolnavii sa astepte uneori luni de zile pâna la momentul spitalizarii si nu putine sunt cazurile în care starea sanatatii lor se deterioreaza sau ,,pacientii chiar mor asteptând sa le vina rândul" pentru a fi internati. (Mihut si Lauritzen, 1999). În fata unor astfel de disfunctionalitati ale sistemului public, societatea daneza s-a adaptat din mers si a reactionat de o maniera compensatorie, dezvoltând un sistem medical privat foarte competitiv. Alternativa privata se bazeaza însa pe suportarea integrala de catre pacienti a costului serviciilor de asistenta sanitara (de obicei prin polite de asigurare private) si este accesibila persoanelor cu venituri peste medie.

c) Alte servicii sociale. Politica scandinava a bunastarii se caracterizeaza, asa cum am mai afirmat, prin diversitatea si generozitatea serviciilor sociale, universalismul si egalitatea beneficiilor, descentralizarea cvasi-totala si prin existenta unui sector public foarte dezvoltat finantat din impozitarile generale.

În afara pensiilor si a veniturilor asigurate în cazul somajului, care constituie ,,miezul" bunastarii scandinave, exista si alte reglementari importante în favoarea copiilor si tinerilor, persoanelor singure care au în întretinere mai multi copii, persoanelor cu deficiente,etc.

Reforma politicii sociale în acest deceniu a atins si tarile scandinave. În 1994 Reforma Pietei Muncii iar în 1998 Reforma Bunastarii Sociale au introdus masuri de restructurare a sistemului de securitate sociala din Danemarca, masuri concentrate pe doua directii principale: 1) în cazul somerilor, persoanelor necalificate sau care ocupa sporadic locuri de munca, preocuparea dominanta este asigurarea unei pregatiri în vederea obtinerii unei calificari profesionale, cu care individul sa-si poata gasi un loc de munca stabil; 2) în cazul persoanelor angajate, accentul cade pe pregatirea continua si pe perfectionarea profesionala la locul de munca sau în scurte stagii de pregatire finantate de institutia angajatoare, având în vedere ca economia tarilor nordice este structurata în jurul unor activitati care necesita nivele ridicate de calificare profesionala.

Ca parte a Reformei Bunastarii Sociale functioneaza, de la 1 iulie 1998, programul ,,Activarea prin Masuri Guvernamentale Locale" (Activation by Local Government Act) prin care mentinerea beneficiilor sociale pe durata maxima prevazuta de lege este conditionata de activitatea individuala într-o schema educationala, de pregatire profesionala sau prin prestarea unor servicii în folosul comunitatii. Trebuie retinut ca, în pofida ajutorului de somaj de peste 1500 USD/luna, rata somajului în Danemarca este de doar 6,3( (iunie 1998), una dintre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Aceasta performanta se datoreaza unei politici sociale active, a reformei care a dinamizat si flexibilizat în ultimul deceniu domeniul redistribuirii veniturilor.

În concluzie, retinem modelul social-democrat al bunastarii ca fiind preocupat de UNIVERSALISM si EGALITATE în domeniul beneficiilor sociale, alte trasaturi fiind: finantarea publica prin impozitari generale si mai putin prin contribitii la fondurile de asigurari, garantarea unor standarde minime de venit (mai mari decât în celelalte tari europene), fiscalitatea înalta si serviciile publice costisitoare, birocratice.

6. Modelul conservator

Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate începe decât printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, în timpul administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat în Germania sfârsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata în Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentând si astazi una din optiunile majore în privinta bunastarii sociale la nivelul continentului.

Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist" (Esping-Andersen, 1991), ,,bismarckian", ,,continental" (Mangen, 1991) sau ,,crestin-democrat" (Van Kersbergen, 1995), citati de Lauritzen (1999) se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale.

Fiind finantat în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are în consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal si egalitarist practicat în tarile scandinave. Pe lânga distinctia clara care se face între beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata în Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie ale politicilor germane. Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facându-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung.

Trebuie recunoscut faptul ca modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a bunastarii sociale din lume si a suferit modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) de-a lungul secolului XX, rezistând unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990).

Având în vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau - exprimat într-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba decât reducerea sau prevenirea saraciei - ca în regimurile liberale - sau redistributia, ca în regimurile social-democrate" (Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt îndreptate cu prioritate pe directia conservarii statusului social avut în timpul vietii active si al mentinerii beneficiilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile din munca, rezultând o reflectare fidela si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-profesionale. Faptul ca dorinta de conservare a statusului social este deosebit de puternic imprimata în cultura clasei mijlocii germane este demonstrat de rezistenta acestui model costisitor de politica sociala în deceniile postbelice, în pofida unor politici economice liberale aplicate de guvernele de centru-dreapta.

Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional între catolici si protestanti, putem afirma ca în privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, având ca vehicule politice traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU). Idealul bunastarii corporatiste în viziunea catolicismului social a fost cel mai bine exprimat de ideea parteneriatului social guvern-patronat-sindicate, aceasta cooperare tripartita reprezentând ,,cheia de bolta" a strategiei socio-economice germane la nivel macro.

Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german care decurge din doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu numai în Constitutia Germaniei ci si în Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politica oficiala comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamânt, ,,unitatile sociale mai largi nu pot asuma responsabilitatile decizionale ce revin unitatilor mai mici, subordonate, decât în situatia exceptionala în care unitatile sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor necesitati" ( Brauns si Kramer, 1989). Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat în repetate rânduri în anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familia si comunitatile locale de functiile lor ,,naturale", reiterând principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim, atât la abuzurile regimurilor totalitare cât si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului promovata de curentul Noii Drepte în anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei în care deciziile sunt adoptate cât mai jos posibil, cât mai aproape de nivelul cetateanului.

Organizarea federala a Germaniei, începând din 1949, a suprapus benefic peste corporatismul social consacrat al natiunii germane traditia politica a guvernamântului american descentralizat si diferentiat pe state (,,landuri" în cazul Germaniei). Aceasta combinatie inedita face ca sistemul actual sa raspunda simultan exigentelor politice ale democratiilor avansate cât si nevoii de bunastare sociala prezenta în cultura germana, iar modelul ,,Welfare" din aceasta tara sa fie mai putin atomizat decât cel din Statele Unite.

Modelul conservator de politica sociala este în fapt un model continental, fiind întâlnit (cu inevitabile variatii de nuanta) în numeroase tari europene din jurul Germaniei: Austria, Franta, Italia, Belgia, Olanda si mai nou în tarile Europei Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croatia, Slovenia. Discursul de tip crestin-democrat asupra bunastarii, în acord cu doctrina sociala a Bisericii Catolice, respinge în principiu atât capitalismul de tip ,,laissez-faire" cât si marxismul, punând în schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si pe conceptul Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfârsitul anilor '40. Aceasta ,,a treia cale", capitalismul de tip renan (potrivit terminologiei utilizate de Michel Albert în ,,Capitalism contra capitalism") s-a dovedit în fapt o forma autentica de piata libera, de concurenta economica, modernizare tehnologica si politici investitionale solide, dublata însa de o preocupare culturala si politica pentru societate în ansamblu, pentru standarde sociale înalte, pentru conservarea structurilor si ierarhiilor rezultate prin munca sustinuta mai degraba decât prin speculatii si averi facute ,,peste noapte''.

Conform aceluiasi autor, banca este institutia reprezentativa a capitalismului bunastarii de tip german, în comparatie cu bursa pe care o considera prototipul institutiilor economice specifice capitalismului american (capitalism de cazino). Desigur, banci si burse puternice exista în ambele forme de capitalism identificate de Michel Albert, dar aceasta extrapolare vine sa sugereze miezul filosofic al prosperitatii în cele doua culturi: siguranta si stabilitatea de o parte, speculatia si riscul de partea cealalta; acumularile lente dar sigure în sistemul german, versus tentatia câstigurilor rapide si spectaculoase din economia americana, înclinatia spre proiecte solide, pe termen lung, în comparatie cu ,,business"-urile rapide, având la baza o viziune pe termen scurt, flexibilitate si adaptare din mers la contexte politice si socio-economice variabile. Totusi, filosofia sociala asupra bunastarii recunoaste si în Germania rolul primordial al cresterii si eficientei economice, punând astfel valorile, principiile si criteriile liberalismului economic la baza cheltuielilor ridicate din politica sociala. ,,Cea mai buna politica sociala este o politica economica eficienta" -spunea dupa razboi cancelarul Erhard, definind practic optiunea liberala a noii Germanii în privinta ordinii economice capitaliste. Desi sistemul german postbelic a fost conturat de coalitia SPD-FDP (social-democrati plus liberali) în anii '50 - '60, totusi identitatea si performantele deosebite ale Germaniei Federale de astazi au fost adâncite si cristalizate în timpul coalitiei CDU/CSU + FDP, îndepând cu mijlocul anilor '70.

În special dupa victoria lui Helmut Kohl în 1982 si instalarea sa în pozitia de cancelar, coalitia de guvernamânt de centru-dreapta a abolit keynesianismul social -democratilor si a impus un accent conservator în politica Germaniei. Acest lucru a fost sensibil pe linie economica, în pofida faptului ca în politica sociala cabinetele Kohl nu au reusit între 1982-1998 sa reduca nivelul total al cheltuielior. Efortul urias al Germaniei de Vest pentru absorbtia decalajelor fostei RDG, dupa 1990 (cunoscut sub denumirea de ,,costul reunificarii" si evaluat la aproape 800 miliarde de marci!) a mentinut si chiar a ridicat în anii '90 nivelul ,,deductiilor pentru bunastare".

Vom analiza în continuare câteva din dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale germane.

I) Securitatea sociala. Dupa 1945, Germania administrata de aliati a trebuit sa raspunda mai multor provocari politice si socio-economice, una din marile întrebari fiind legata de modelul bunastarii sociale pe care sa-l urmeze partea de vest, ramasa sub influenta occidentala. Încercarea de a introduce un sistem unic, national si comprehensiv al asigurarilor sociale administrate de stat, dupa modelul britanic propus de Beveridge în 1942, s-a izbit de rezistenta birocratilor, a reprezentantilor fondurilor de asigurari si chiar a opiniei publice, esuând în final asa cum esuase si încercarea regimului nazist de schimbare a sistemului traditional al asigurarilor cu unul bazat pe impozite. În felul acest, singurul proiect viabil pentru Germania Federala a ramas cel bismarckian, fundamentat pe principiul asigurarilor sociale finantate din contributii si pe principiul subsidiaritatii. Contributiile erau dependente de venituri, asa cum deveneau - în consecinta - si beneficiile sociale iar statului i s-a conferit un rol minim în administrarea fondurilor de asigurari. Practic, pastrarea mai multor fonduri de asigurari (administrate separat) - care furnizau beneficii proportionale cu performantele economice individuale din timpul vietii active - a ramas punctul forte al politicii de bunastare din Germania. Trebuie stiut ca acoperirea riscurilor prin scheme de asigurari specializate s-a largit considerabil în ultimul secol, parcurgând urmatoarele etape: a) asigurari de boala, din 1883; b) asigurari de accidente, din 1884; c) asigurari de batrânete (pensii), din 1889; d) asigurari de somaj, din 1920; e) asigurari obligatorii de îngrijire pe termen lung, din 1995.

Regulire generale ale schemelor de asigurari sunt în conformitate cu filosofia germana a bunastarii, cunoscuta anterior si pot fi astfel sintetizate: 1) Contributiile si beneficiile sociale rezultate din asigurari corespund în general unor valori relativ ridicate, peste media OECD (de pilda, contributia totala pentru pensie este de 20,3( din salariu, angajatul si angajatorul platind fiecare câte o jumatate din suma corespunzatoare); 2) La contributii înalte corespund beneficii înalte; 3) Segmentul de populatie care beneficiaza de cel putin o forma de asigurare acopera peste 90% (!) din totalul cetatenilor germani, cea mai frecventa fiind asigurarea de sanatate; 4) Beneficiile sociale compenseaza o parte importanta a ultimului venit realizat din munca, în prezent pensia acoperind 70% din venitul net anterior intrarii în inactivitate, iar ajutorul de somaj (terminologia româneasca de ,,ajutor" este evident improprie) se ridica la 68% în cazul persoanelor cu copii dependenti si la 63% în cazul persoanelor fara copii; 5) Conditionarea beneficiilor sociale de contributii si indirect de munca imprima un puternic caracter conservator si stimulativ sistemului de securitate sociala, iar cuantumul substantial al compensarilor de venit obtinute prin asigurari face ca asistenta sociala (non-contributiva) sa devina realmente o situatie indezirabila. Interesul de a ocupa un loc de munca în Germania este astfel garantat.

Vorbind despre componenta de asistenta sociala, trebuie spus ca aceasta se adreseaza celor care se plaseaza din diferite motive sub limita minima a asigurarilor, nefiind inclusi în nici o schema de protectie a veniturilor. Atunci când toate mijloacele de integrare în fluxul normal au esuat si pe baza unor severe testari de venit, o persoana poate deveni subiect al asistentei sociale non-contributive, dar aceasta furnizeaza nivele mult mai reduse de compensari financiare. Chiar si asa, asistenta sociala germana este mai generoasa decât cea din modelul liberal (Statele Unite si Marea Britanie), contribuind la obtinerea unei rate scazute a saraciei: 12%, comparativ cu ratele maxime înregistrate în Grecia (20,8%), Italia (22%) sau Portugalia (26,5%). Dintre tarile Uniunii Europene, doar Luxemburg (9,2%), Belgia (6,6%), Olanda (6,2%) si Danemarca (4,2%) se prezinta cu rate ale saraciei inferioare Germaniei, restul tarilor pozitionându-se între Germania si statele cele mai sarace ale UE, mentionate anterior (Pangam, 1996, citat de Lauritzen, 1999).

Cu toate eforturile unui sistem conservator, a carui politica sociala se concentreaza pe directia asigurarilor, cheltuielile totale ale subsistemului de asistenta sociala s-au triplat între 1984-1994, tradând în special costul unificarii cu fosta RDG si valul de imigranti estici de dupa 1989.

Piata muncii constituie o alta tema majora în capitolul bunastarii unei tari, aceasta reflectând de regula tiparele socio-culturale, economice si politice ale unei natiuni în privinta ocuparii locurilor de munca. Germania este conservatoare inclusiv în acest domeniu. În ceea ce priveste configuratia structurala si dominatia pe piata muncii, principalul indicator luat în discutie pare ,,a fi prezenta activa a femeilor". În pofida unei usoare ameliorari a situatiei procentuale în ultimii ani, modelul german se plaseaza totusi pe ultimul loc la capitolul participarii active a femeilor pe piata muncii cu 60,4%, spre deosebire de Marea Britanie (67,5%) sau tarile scandinave (80%). Participarea mai redusa are bineânteles consecinte în planul beneficiilor sociale, dependente de trecutul pe piata muncii. Nu numai femeile sunt dezavantajate de aceasta semi-excludere traditionala, si alte categorii acuzând unele dificultati la angajare, datorate mai degraba unor bariere de mentalitate (familiale sau patronale) decât unei legislatii discriminative.

II) Serviciile de asistenta medicala. În Germania nu exista un sistem national de ocrotire a sanatatii, finantat de stat din impozite -asa cum este NHS în Marea Britanie- iar serviciile medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului asigurarilor sociale. Fondurile care finanteaza actul medical curent sunt alimentate în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor dar si din veniturile proprii ale acestor fonduri, care prezinta întotdeauna o componenta investitionala cu minim de risc. Peste 90% din cetatenii germani beneficiaza în prezent de asigurari sociale de sanatate, functionând însa în paralel si programe de asigurari medicale private, pentru persoane cu venituri înalte.

Contributiile la fondurile asigurarilor sociale de sanatate variaza între 8(-16(, în functie de venituri, în timp ce statul participa doar la sustinerea cercetarii stiintifice medicale si la programele de sanatate publica, respectiv de educatie pentru sanatate. O problema particulara a regimului conservator din Germania a constituit-o, asa cum am precizat la analiza globala a politicii sociale, costul unificarii din 1990, evaluat în domeniul medical la aproximativ 30 miliarde de marci. În pofida cheltuielilor destinate compensarii decalajelor calitative între Est si Vest, ponderea sanatatii în cadrul PIB al Germaniei nu a depasit în 1998 10,8%, spre deosebire de 13,8% în SUA (,,The European", 1998).

III) Servicii sociale individuale si îngrijirea pe termen lung. În 1995 a fost introdusa prin lege ,,asigurarea de îngrijire pe termen lung", al 5-lea pilon al sistemului de asigurari sociale din Germania. Acesta noua schema de asigurari este destinata sa furnizeze servicii de îngrijire personala (la domiciliu sau în resedinte specializate) persoanelor vârstnice lipsite de suport familial. Este interesant de observat cât de târziu au aparut în Germania aceste servicii sociale (reteaua lor este si în prezent subdezvoltata), desi Germania detine statutul de ,,pionierat" în domeniul politicii sociale. În tarile scandinave si în Anglia, de exemplu, îngrijirea batrânilor la domiciliu sau în centre institutionalizate functioneaza de la începutul secolului iar statul si comunitatile locale îsi asuma o parte importanta a responsabilitatii în domeniu. Motivul pentru care acest tip de servicii sociale nu s-a dezvoltat pâna acum în Germania pare a fi doctrina social-conservatoare a catolicismului, care desemneaza familia (în special femeile din familie) ca principal responsabil pentru acest tip de activitati. Totusi, în ultimii ani se observa o diversificare a serviciilor si programelor de sustinere pentru persoanele singure aflate la vârsta ,,a treia" sau ,,a patra", programe derulate de agentii publice dar mai ales de asociatii voluntare locale si ONG-uri grupate în jurul Bisericii.

Perspectivele politicii sociale germane în secolul viitor trebuie judecate în contextul transformarilor economice si socio-culturale din Germania reunificata dar mai ales în contextul politic al procesului de integrare comunitara, în care Berlinul este considerat ,,motorul principal". Transferurile directe si indirecte de peste 800 miliarde DM spre noile landuri din Est au redus considerabil decalajul existent în 1990, dar modernizarea fostei RDG necesita înca resurse substantiale, semn ca nivelul cheltuielilor publice se va mentine ridicat si în deceniul urmator.

Sistemul conservator al bunastarii, având o puternica propensiune spre familie, spre clasa mijlocie si spre valorile traditionale ale societatii germane, dezavantajeaza indirect ,,minoritatile etnice, tinerii si femeile" (Mihut si Lauritzen, 1999) în special printr-o anumita rigiditate pe piata muncii. Este de prevazut în consecinta ca una din preocuparile programelor de bunastare din aceasta tara sa fie activarea si flexibilizarea politicilor în domeniul ocuparii fortei de munca, având în vedere somajul de 10,5% (1998) la nivelul întregii tari si de 17,2% la nivelul landurilor estice (The Economist, 25 iulie 1998).

Desi poate parea paradoxal, saracia începe sa fie din nou considerata o problema în Germania. Standardele fata de care se raporteaza acest fenomen, e drept, au fost ridicate continuu în ultimele decenii, dar aceasta realizare nu-i împiedica pe analistii germani cei mai exigenti sa acorde o nota proasta pentru cresterea numarului de persoane care beneficiaza de asistenta sociala în loc sa participe la sistemul asigurarilor. Revenim asupra explicatiei consacrate conform careia asistatii sociali provin în mare parte din fosta RDG si din valul imigrantilor estici.

Dupa victoria SPD în 1998, ramâne de vazut daca noul cancelar Gerhard Schröder va deplasa spre stânga politica sociala sau va accepta conservatorismul de centru-dreapta al bunastarii germane, consolidat în timpul guvernarii de 16 ani a crestin- democratilor lui Kohl. Prima perioada de activitate a cancelarului Schr(der pare sa indice o destul de redusa capacitate (sau vointa) de schimbare a unui sistem care si-a dovedit de-a lungul timpului performantele si stabilitatea, la fel cum cabinetul Blair a facut mai putine schimbari pe linie laburista decât promisese în lunga campanie de defaimare a guvernarii conservatoare britanice. Se dovedeste astfel, o data în plus, ca tiparele culturii politice a unei natiuni se schimba extrem de lent si ca simplul balans al guvernarii dinspre stânga spre dreapta sau invers nu modifica prea mult arhitectura sistemului în democratiile avansate.

7. Modelul liberal

În clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunastarii" este centrat în jurul Statelor Unite. Asumându-si responsabilitatea identificarii unui corespondent european al liberalismului, cu riscul de a fi contestat, precum si responsabilitatea nominalizarii unui reprezentant al modelului liberal de politica sociala în Europa, chiar fortând putin apropierea de SUA, autorul cercetarii de fata a inclus Marea Britanie în categoria tarilor care aplica viziunea ,,de tip liberal" asupra politicilor publice si asupra programelor de bunastare, alaturi de Canada, Australia, Hong-Kong sau Noua Zeelanda. Exista însa teorii si autori care considera Marea Britanie drept ,,model mixt al bunastarii", acordând astfel o mai mare atentie deosebirilor dintre SUA si Regatul Unit decât asemanarilor dintre ele si minimalizând diferentele poate la fel de notabile dintre Suedia si Danemarca (modelul social-democrat) sau dintre Germania si Franta (modelul conservator).

Cât priveste notiunea de ,,liberalism", facem precizarea ca termenul este utilizat aici în întelesul european (continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunzând ,,republicanismului" american si ,,conservatorismului" britanic, în timp ce conotatia termenului ,,liberalism" în tarile de limba engleza este în prezent mai degraba a unei politici de stânga, cu accente progresiste, egalitariste si umaniste, corespunzând social-democratiei europene. A doua precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului" tot într-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pâna în anii '60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul este înteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si interventiei de orice fel a statului în economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic promovat într-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt întotdeauna necesare atunci când se ia în discutie modelul liberal european în comparatie cu cel anglo-american, în dorinta de a risipi o posibila confuzie. În cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, având în vedere ca atât lordul William Henry Beveridge cât si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii în Europa postbelica, model pe care astazi îl consideram în analize drept tipic ,,social-democrat" - erau membri ai Partidului Liberal englez.

Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai însemne libertati si responsabilitati individuale, piata si concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa" (în tarile de limba engleza), adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai adânca traditie, Milton Friedman afirma ,, .... din cauza degenerarii termenului de liberalism, ideile ce s-au format în trecut sub aceasta denumire sunt, în prezent, etichetate drept conservatoare [ ... ], astfel încât liberalismul a capatat în Statele Unite un înteles cu totul diferit de cel pe care îl avea în secolul XIX sau îl are astazi pe o mare parte a continentului european [ ... ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. În numele bunastarii si al egalitatii, liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reînviere a acelor politici de interventie si de paternalism ale statului, împotriva carora lupta liberalismul clasic" (Friedman, 1995).

Deci, pentru a încheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului" (acelasi cu al neo-liberalismului) în cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat în anii '80 de guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigente economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate în urma liberei concurente de pe piata.

Pentru a ajunge însa la modelul liberal actual, Marea Britanie postbelica - ne vom referi în acest subcapitol exclusiv la reprezentantul european al liberalismului si la evolutia sa de dupa razboi - a parcurs în ultima jumatate de secol un traseu sinuos, marcat de doua puncte de inflexiune majore. Prima schimbare importanta a avut loc în timpul guvernarii laburiste din 1945-1951, când au fost puse bazele modelului ,,Welfare State", sub influenta ideilor lansate de economistul britanic John Maynard Keynes în ,,Teoria generala a ocuparii fortei de munca, dobânzii si banilor" (1936) si de lordul W.H.Beveridge în ,,Raport asupra asigurarilor sociale si serviciilor conexe" (1942), ambii membri ai Partidului Liberal. Noua ideologie ,,welfare", o combinatie coerenta între o doctrina economica si o filosofie sociala, venea sa raspunda nevoilor legitime de bunastare si prosperitate ale cetatenilor britanici iesiti dintr-un razboi epuizant si, într-un fel, a fost perceputa chiar ca un gest de recunostinta al statului fata de generatia eroica a combatantilor din anii '40. Experienta dramatica a razboiului si a marilor dificultati economice care au urmat a socat societatea britanica - pâna atunci adepta a conservatorismului de tip ,,victorian" - inducând o stare de spirit favorabila unui nou tip de idealism social, bazat pe solidaritate si pe dorinta de a reconstrui o societate mai justa: ,, o casa potrivita pentru eroi (a home fit for heroes) ". Natiunea britanica era mai unita ca oricând.

În acest context, al unei largi sustineri din partea populatiei si a succesului ideilor de solidaritate, universalism si justitie sociala, inclusiv a bunastarii minimale garantate de stat tuturor cetatenilor, guvernul laburist a promovat într-un termen scurt o serie de masuri fundamentale în arhitectura securitatii sociale: instituirea alocatiilor familiale în 1945, înfiintarea asigurarilor nationale de somaj si pensie în 1946 si a Serviciului National de Sanatate (NHS) în 1948, care era destinat sa furnizeze servicii medicale tuturor cetatenilor britanici pe baza accesului egal (nediscriminatoriu) si liber (gratuit).

Astfel, la sfârsitul anilor '40, Marea Britanie devenea primul stat modern al bunastarii, în care guvernul îsi asuma o parte importanta a responsabilitatii si costurilor privind calitatea vietii cetatenilor sai. În jurul sistemului ,,Welfare State" de tip keynesian, care se dezvolta dealtfel cu repeziciune în întreaga Europa occidentala, societatea si clasa politica britanica au realizat un consens care avea sa dureze pâna la începutul crizei economice din anii '70. Reaparitia dificultatilor economice si ,,umilirea" guvernarii laburiste din 1974-1979, care a fost nevoita sa apeleze la ajutorul Fondului Monetar International (FMI), a determinat opinia publica sa-si piarda încrederea în sistemul ,,welfare" si sa ceara cu insistenta reforme pentru relansarea economica a Marii Britanii, apropiindu-se tot mai mult de Partidul Conservator si de programele Noii Drepte. Dealtfel, chiar laburistii au initiat începând cu 1976 o serie de reforme liberale în sensul unei strategii monetare mai exigente si al operarii unor reduceri în planul cheltuielilor publice, masuri care s-au dovedit însa insuficiente si tardive. Societatea britanica dorea din nou schimbarea.

Victoria categorica a Partidului Conservator în alegerile din 1979 si instalarea premierului M.Thatcher au marcat al doilea punct de inflexiune în evolutia postbelica a Marii Britanii si despartirea (se pare definitiva) de keynesianism. Sub deviza ,,rolling back the frontiers of the Welfare State", noua administratie conservatoare a demarat un proces energic de restrângere a competentelor si atributiilor economico-sociale ale statului, transferând treptat responsabilitatea bunastarii spre sectorul privat si non-guvernamental. Aceasta descarcare a statului (si implicit a bugetului) a fost asociata cu un pachet de masuri stimulative pentru cresterea performantei în sectorul privat. De exemplu, scaderea presiunii fiscale a permis relansarea investitiilor private mici si mijlocii, coborând pâna la nivelul firmelor ,,de familie", al micilor ,,business"-uri care s-au înmultit ,,peste noapte", contribuind la consolidarea ofertei pe piata. Acest climat favorabil în mediul afacerilor, la care s-a adaugat desfiintarea salariului minim pe economie a facut ca somajul sa scada în câtiva ani de la 12% la 3-4%, pe fondul a ceea ce s-a numit ,,the British Job Miracle".

În domeniul bunastarii publice, cabinetul Thatcher a operat de asemenea câteva reforme importante. Sistemul pensiilor de stat (SERPS - State Earnings Related Pension Scheme), înfiintat spre finalul ultimei legislaturi laburiste (1978), si-a diminuat efortul compensator de la 25( la 20( din venitul anterior iesirii din activitate, restul fiind compensat prin pensii ocupationale si private optionale. Totusi, încercarea conservatorilor de a privatiza SERPS a esuat în 1985.

Beneficiul social în cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia pentru cautarea unui loc de munca" (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizarii, în contextul în care reamintim ca salariul minim fusese desfiintat. Durata acordarii acestui beneficiu a fost scurtata de la 12 la 6 luni, iar valoarea a fost stabilita la 39,85 lire sterline/saptamâna în cazul tinerilor între 18-24 ani, respectiv 50,35 lire sterline/saptamâna dupa împlinirea vârstei de 25 de ani (Departamentul Securitatii Sociale, 1998).

Sistemul Creditului Familial a fost introdus în 1992, în cazul familiilor cu copii dependenti, ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati financiare temporare.

Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica în domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt furnizate în cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburisti în 1948, care reprezinta si astazi un punct de referinta si de unicitate pentru bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea tarilor europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile generale (ca în modelul social-democrat), garantând accesul universal si gratuit al populatiei. Fireste, pe lânga sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte competitiv dar în acelasi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vom referi în continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare a guvernului britanic.

La fel ca în Danemarca, desi sistemul de ocrotire a sanatatii furnizeaza servicii complete la preturi foarte joase (în ultimii ani s-au introdus, e drept ,,co-plati" modice pentru populatie) cota din PIB repartizata sanatatii este de doar 6,6% (!) spre deosebire de 10,8% în Germania sau 13,8% în Statele Unite. Explicatia este si în acest caz legata de existenta unui foarte dezvoltat nivel al asistentei medicale primare, în care medicii de familie generalisti (GP- General Practitioners), dotati cu ,,bugete de practica" pentru liste de 7000 de persoane, mentin sanatatea populatiei la standarde ridicate prin depistari precoce, profilaxie sau tratamente în fazele initiale ale bolii, reducând astfel costul general al serviciilor. Dintre dezavantajele sistemului public sunt citate reticenta GP-istilor de a înscrie pe listele lor persoane cu sanatatea deteriorata sau cu risc mare de îmbolnavire, precum si fenomenul listelor de asteptare pentru intrarea în asistenta medicala secundara (internarea în spitale). În ambele cazuri, motivul este constrângerea bugetara.

Guvernarea conservatoare, fara sa demoleze vechiul NHS, a reusit sa introduca o serie de masuri de reforma în politica sanatatii, în sensul eficientizarii manageriale a actului medical. Ideea fundamentala a fost crearea unei piete interne în cadrul NHS, incluzând ,,autonomizarea bugetara" a spitalelor, fapt care a condus în scurt timp la aparitia concurentei benefice între institutiile prestatoare de servicii medicale. Diferentierea finantarii în functie de performante a produs la început o reactie de ostilitate din partea managerilor si a medicilor, dar cu timpul rezistenta mentala la principiul concurentei profesionale s-a redus, opinia publica si furnizorii de servicii au acceptat reforma si performantele sistemului au crescut.

Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante dupa instalarea guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de activitate finantat exclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat în atentia cabinetului Thatcher înca din 1980. De fapt, conservatorii si-au facut din politica locuintelor un adevarat ,,port drapel" al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriasilor de a cumpara", în conditii speciale, locuintele sociale asupra carora detineau contracte de închiriere, pe lânga faptul ca a însemnat privatizarea întregului domeniu de activitate (1.500.000 de locuinte sociale au fost cumparate între 1979-1997) si acumularea unor resurse substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral.

Politica educationala a Noii Drepte a însemnat o liberalizare a competitiei între scoli, promovarea educatiei în sistem privat si introducerea selectiei elevilor în functie de statutul scolii. Programul si masurile noii politici a învatamântului britanic au fost cuprinse în ,,Actul Reformei Educationale" din 1988. Se acorda scolilor o mult mai pregnanta libertate în procesul de selectie a elevilor si profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe piata resurselor pentru finantari extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli îi venea rândul sa fie auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau publicate în cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau numeric elevi, datorita deprecierii lor în cataloagele publice de audit, pierdeau în consecinta si o parte din finantarea de la buget, find în acest fel sanctionate de Ministerul Educatiei, iar cele care erau bine cotate si solicitate obtineau finantari suplimentare.

În fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale britanice) acopera în practica o diversitate de activitati suportive, care confera sprijin social copiilor, vârstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, în fapt, servicii specializate de asistenta sociala bazate pe principiul ,,community care". Doctrina liberala a Noii Drepte a introdus piata si dimensiunea privata a serviciilor inclusiv în acest domeniu, reglând finantarile pe baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa atât agentiile publice locale (specializate), cât si firme private sau ONG-uri de profil. În plus, guvernul a introdus o serie de masuri reformiste în stil neo-conservator, punând accentul pe îngrijirea asumata de propria familie, în acest caz acordându-se unele stimulente financiare (Pinck, 1997).

Politica sociala a Marii Britanii respecta în linii mari tiparele modelului liberal. Ea raspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare", pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman) al carei epicentru este plasat fara îndoiala în Statele Unite.

Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi Major (1990-1997) au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale, privatizarii (contractarii) serviciilor sociale, a ,,marketizarii" bunastarii publice si selectivitatii în acordarea beneficiilor sociale, bazata pe testarea veniturilor.

Victoria laburistilor si instalarea cabinetului Blair, coroborata cu apropierea mai ,,sincera" de Uniunea Europeana si semnarea Cartei Sociale (respinsa în 1989 de Margaret Thatcher) ar putea aduce, e drept, unele modificari în politica sociala britanica. S-a pus, de exemplu, problema desfiintarii pietei interne din cadrul NHS si a reformei educationale.

Finalitatea acestor demersuri nu o cunoastem înca, dar amploarea reformelor laburiste nu pare pâna acum semnificativa si de natura sa scoata Marea Britanie din modelul liberal. Evolutia viitoare va confirma, speram, aceasta viziune asupra liberalismului societatii britanice.