I. Problema mentalitatilor ca obiect de studiu. Legatura dintre studiul mentalitatilor si literatura moderna. Modernitatea literara si studiul mentalitatilor. Legatura dintre canonul cultural si cel literar. Institutia autorului si a literaturii.

Problema studiului mentalitatilor se dezvolta odata cu procesele paralele de secularizare si modernizare ale unor sectoare diferite din cultura moderna. Astfel, pornind de la dezvoltarea ideii de critica în filosofie, relationând experimentul stiintific cu aplicatiile lui tehnologice si ideea de progres în societatea europeana (vestul Europei), se poate constata ca secularizarea si modernizarea înfaptuite radical sau gradual, tintesc la schimbarea societatii umane. Pe de alta parte, descoperirile geografice ale perioadei post-renascentiste, precum si ascensiunea la putere ale unor noi entitati statale, formarea altora, constituie premisa majora pentru interesul manifestat pentru mentalitate, pentru ceea ce este ascuns înapoia motivatiei comportamentului cultural al individului uman. Aparitia unor stiinte noi, precum antropologia, psihologia, sociologia, stiintele politice concretizeaza procesul de secularizare, prin aceea ca creeaza noi teritorii ale cunoasterii, prin diviziunea si separarea a ceea ce mai înainte constituia o unitate a filosofiei umanului. Secularizarea consta si în ceea ce s-ar putea numi pierderea unei "aure" de mister, metafizice ori transcendente, pe care cultura o emana. Procesul de "desvrajire" al lumii poate fi cercetat dupa Max Weber, prin studierea unui anume model religios transpus într-o lume care nu mai este institutional religioasa, ci se alcatuieste transformând religiozitatea experientei vechi într-o formula noua. Interesul pentru culturile vechi, pentru "salbatic" si din acest moment pentru "celalalt", pentru imaginarul alteritatii, accentueaza cercetarile a unor categorii diferite de participanti sî beneficiari ai procesului de cultura, spre sesizarea felului în care experienta culturala se depoziteaza într-o memorie activa, reactivabila, transmisibila, care se poate învata, perfectîona. Desigur, în acest punct trebuie mentionata modificarea definitiei culturii însasi, si începuturile unei actiuni de deconstructie si reconstructie a sensurilor culturii, prin renuntarea treptata la viziunile fundationaliste, esentîaliste asupra culturii, spre definirea unei culturi terapeutice. Studiul mentalitatilor este o dovada elocventa a interesului actual pentru existenta diferentelor culturale, pentru întéelegerea acestora ca versiuni ale aceluiasi fenomen, si nu ca nivele superioare ori inferioare ale acestuia, prin urmare o chestiune care priveste de asemenea si democratizarea canonului cultural, fenomen la care suntem martori prin procesele de decolonizare si iesire din communism. Studiul mentalitatilor acopera arii, dupa cum banuim, trans-disciplinare. Metodele folosite de studiul mentalitatilor sunt transdisciplinare, fara a exclude celalalate stadii ale dezvoltarii conceptului, multi- si inter- disciplinaritatea. Transdisciplinaritatea este solutia care acomodeaza nevoie de a crea solutii la problemele pe care cultura secolului acesta si a celui care a trecut le-au ridicat ( exemple aplicate sunt ecologia, bio-etica,etc).

Literatura moderna, literatura secolului 20 ofera un teren fertil pentru studiul mentalitatilor în societatea europeana. Sa examinam pe scurt ratiunile pentru care consideram acest lucru posibil. Literatura moderna, în special romanul si eseul, care constituie de fapt si baza bibliografica a acestui curs, au devenit cunoscute la un interval relativ scurt dupa producerea lor ca "noutati". În connditiile în care în secolul 20 vorbim de institutia literaturii, si în care în unviersitati si scoli se studiaza literature ca disciplina aparte, autori literarari sî operele acestora, se poate afirma ca acestea nu redau doar mentalitatatea unui singur individ de exceptie, autorul, ci si ca modeleaza ceva din sensibilitatea cititorilor, sî dupa cum vedea, modeleaza rationalitatea acestora, aducând un aport considerabil la formarea unui imaginar colectiv. Un exemplu la îndemâna poate fi genul melodramei, nascut în cultura operei italiene, foarte raspândit apoi în cultura populara, prin romanul gotic ori povestirea senzationala. Exemplele ar putea continua cu romanul de dragoste, actiune, politista ori politica. Operele literare ale secolului 20 s-au dovedit la o privire mai atenta, în sensul unei relocari a interesului pentru literatura din unghiul contextualitatii culturale, trecând (fara a parasi terenul autonomiei esteticului) la un canon comunicational, martori de exceptie ai mentalitatii culturale. Astfel, scriitorii precum cei din lista operelor propuse pentru studiu si exemplificare, au evidentiat momentele de vârf ale epocii lor, ori chiar devansându-sî epoca (Franz Kafka, James Joyce). Studiul acestor opere în conexiune cu ideea de mentalitate ne aduce în situatia de a observa care sunt invariantii comparatisticii literare si mai apoi de a face o paralela cu cei culturali, cu care sunt de fapt în strânsa legatura. Asadar, se poate observa ca studiul literaturii sî cel al mentalitatilor coincide în unele privinte cum ar fi acela în care este descries un comportament cultural, cum este cel al eroului de roman burghez (Bildungsroman), ideea de critica sociala, precum sî de autonomizare tot mai accentuata a individului. Literatura a oferit o tipologie de erou cultural înaintea star-sistemului, si mult timp de acum înainte va fi capabila sa provoace (chiar pe un suport electronic) noutatea insasi sub diverse forme ale avangardei literare.

Legatura dintre canonul cultural si cel literar apare pentru unul din sociologii de mare ecou cum este Pierre Bourdieu ca esentiala pentru explicarea fenomenului cultural, ca pilda prin creearea câmpului de putere, ori prin nasterea intelectualului.

II. Conceptele de literatura universala si nationala. Marile curente literare ale secolului 20. Avangarda literara. Decanonizarea si recanonizarea canonului cultural si a celui literar.

Conceptul de literatura universala este evident legat de dezvoltarea romantismului. Înaintea anului 1832 când Goethe proclama existenta unei Weltliteratur, exista numeroase tentative de a investiga aria unor asemanari între diverse literaturi, cum ar fi momentul în care scriitorii europeni îsi dau seama de influente si diferente ale operelor lor (Schiller despre scriitorii francezi, doamna de Stael despre literatura germana, romanticii germani despre cultura Greciei antice, scriitorii realisti despre influenta stiintelor despre societate, cei naturalisti despre înrâurirea stiintelor naturii, etc.). Conceptul de literatura universala se constituie de asemenea prin dezvoltarea institutiei literaturii, autorului, al statutului autonom al acestuia. Pe de alta parte, interesul pentru localizarea toposului cultural al literaturii, legat de un anume spatiu si mai ales limba nationala, aduce în prim plan rolul componentei nationale. Nasterea esteticii în filosofia germana accelereaza cunoasterea specializata a valorilor care pot fi universale si nationale, iar apoi prin estetica kantiana ( definitia geniului, a frumosului ), exista statuarea unei relatii între frumosul universal si cel national. Punctul de vedere pe care îl sustinem în acest loc nu subliniaza tipul de legatura dintre universal sî national, al carui model de comprehensiune a suscitat multe discutii, fie acesta unul dintre parte sî întreg, relatie pe care romantismul o închegase pentru a sustine tema organicismului sau funciar. Amploarea pe care scolile nationale de literatura o iau în decursul secolului 19, nevoie de expresie a unei literaturi nationale trebuie privita si prin contributia romanticilor la inventarea unui anumit Volksgeist care conducea din ascunsurile originaritatii unui neam, destinele comunitatîi descoperite vizionar de poet. Depasirea acestui prag în secolului 20, înseamna continuarea avangarzii literare într-o directie si mai specializata, spre chestiunea de fond, aceea de construtie si deconstructie a canonului literar. Curentele literare ale secolului 20 valorizeaza tentativele scriitorului de a îsî manifesta autonomia fata de canonul literar. Realismul, naturalismul, expresionismul, se încadreazä în secolulul 20 în ipostaze noi, care demonstreaza capacitatea vitala a mai sus-mentionatelor curente de a dura în câmpul creatiei artistice, mai cu seama când granitele dintre genuri sunt permisive, iar hibridarea genurilor nu este doar o moda trecatoare.

În acest context chestiunea avangardei literare este semnul evident al reînnoirii permanente a literaturii, punerea ei sub semnul unei continui prefaceri care are implicatii definitorii pentru alcatuirea canonului literaturii. Asa cum s-a observat, chestiunea canonizarii si decanonizarii, cu alte cuvinte ale intrarii si iesirii dintr-un canon este de importanta maxima pentru întelegerea chiar a conceptelor de literatura universala si natîonala. Structura operei literare a constituit subiectul unei dainuitoare analize în opera lui Aristotel (Poetica). De atunci, prin poeticienii renascentisti Scaligero, Fracastoro, Castelvetro, Del Robbia, ideea de literatura se organizeaza pe o suma de opere în continua crestere, în sensul ca genuri noi, ca de pilda povestirea, ori mai târziu romanul (romantul), eseul se adauga canonului literar. O crestere care este posibila pe temeiul definitiei de alteritate pe care poeticienii renascentisti o dau artei si autorului. Consecintele ce se desprind pentru mentalitatea secolului 20 si pentru literatura acestui veac aduc în prim plan separarea planurilor si nivelelor de perceptie a literaturii ceea e în cele din urma corespunde si unei separari în cadrul mentlitatii. Separarea în cauza nu trebuie înteleasa decât ca o forma de organizarea sî reorganizare pe care genurile literare o cunosc, de la tragedia greaca la drama burgheza sî teatrul absurdului. Sau de interesul tot mai mare acordat unor genuri ale literaturii "populare", care cuceresc un public tot mai larg în dauna altora, cum ar fi poezia. Aceasta dinamica este cu atât mai aceentuata de constiinta autorului de a produce noutatea literara, semnul de marca definitoriu pentru institutîa literaturii si cea a autorului. În aceasta directie, literatura universala se leaga de o dezvoltarea tehnologic-culturala pe care societatea europeana o cunoaste, independent de circulatia sî influentele reciproce in care se scriu textele literare din perioade anterioare, cum ar fi din cea alexandrina, renascentista, ori din cea a clasicismului, înaintea unor formulari cuprinzatoare ale universalului si nationale. Universal si natîonal sunt de asemenea concepte care întra în joc în definirea culturii, de aceea literatura pregateste în câmpul comparatisticii ei o serie de unelte folosite mai apoi de canonul cultural, iar daca atribuim hermeuticii literare (desprinsa din trunchiul hermeneuticilor, asa cum sunt descrise de Ricoeur), rolul major în dezvoltarea temei invariantîlor, întelegem mai clar importanta literaturii pentru formarea unei mentalitati, pentru înoirea acestei mentalitati în cele din urma pentru alcatuirea unui corpus de date critice pentru examinarea unei mentalitati. Ceea ce trebuie însa observat, este natura trans-disciplinara a acestor miscari, a faptului ca canonul literara sî apoi cel cultural sunt forme ale istoricizarii culturii si în cele din urma ale experiente cunoasterii umane.

III. Constructia realitatii în fictiunea literara. Corespondente dintre fictiunea literara si modelarea mentalitatilor. Secularizarea ca proces de creare a standardelor de cunoastere si viata într-o lume a imanentei.

Constructia realitatii în fictiunea literara se face dupa cum ne arata poetica literara si fenomenologia actului lecturii, pentru a ne referi doar la aceste doua surse care au devenit obiect al deconstructiei literare, alaturi de structuralismul literar, printr-un raport de inventie reglat de reguli autonome fata de lumea reala. Ideea ca literatura nu ar fi decât o "oglinda" a lumii reale a fost consumata ca ipoteza de lucru valida, iar daca aceasta mai exista, o putem recunoaste fie în productiile kitsch (intentionate), fie în formulari estetice deficitare. Diferenta dintre kitsch si o expresie estetica carentiala consta în aceea ca genul kitsch este folosit anume de unii autori prestigiosi, tocmai pentru a resuscita interesul pentru parodie, deghizament al culturii populare, acceptare a acesteia pentru a o folosi drept sursa de captare a interesului unor categorii de cititori cât mai largi. Constructia realitatii literare, a canonului fictiunii cu alte cuvinte, intereseaza pe cei care doresc sa surprinda problema mentalitatîlor, deoarece constructia unui canon al fictiunii literare, mai cu seama a unui canon nou, devreme ce noutatea este fundamentul intentional al producerii de literatura în modernitate, se supune interesului cititorului. În mod deliberat, un gen atât de popular cum este romanul, mai cu seama cel realist, pentru a ne referi la scoala romanesca care a influentat cel mai de departe constructia canonului fictiunii, îsi propune "surprinderea" realitatii printr-o asemanare recognoscibila, cerând autorului sa produca verosimilitudinea, prin care cititorul este plasat într-un topos cultural asemanator cu lumea reala. Dar tocmai în aceasta asemanare intervin o serie de factori prin care de fapt autorul construieste cu acordul cititorului o realitate fictionala, acord pe care Coleridge îl numea "suspension of disbelief". Pe lânga aceasta suspendare a neîncrederii, romancierul realist îsi propunea sa faca o tipologie a caracterului, sa dezvolte o morala, sa urmareasca un destin, adica sa creeze reprezentarea exemplaritatii vietii umane. Sa aratam ca romanul realist, ce putin la originile sale miza pe constructia unei lumi noi, a burgheziei pe ale carei "interese" de putere le reprezenta (crearea câmpului de putere). Dar mai presus de acestea, romanul realist dezvolta o teza asupra realitatii, cel mai atractiv subiect al sau, cel de a "arata" cum apare realitatea pentru subiectivitatea umana. Sa subliniem ca din acest punct de vedere romanul realist a influentat considerabil mentalitatea cititorului în secolului 20, si ca relatia cititor-autor a cunoscut în aceasta privinta o si mai ampla dezvoltarea prin consecintele scolii realiste (a romanului) în estetica naturalista.

Am incercat sa descriem o corespondenta între formarea mentalitatilor si felul în care romanul realist a construit realitatea sa fictiva. Nevoia de schimbare a reprezentarilor, datorate unor schimbari profunde în societate a produs un effect asupra imaginatiei scriitorului, iar în felul acesta se naste opera de arta moderna aceasta teza este îndeobste prea cunoscuta. Dar sa punem altfel problema, anume ce îl determina pe scriitorul respectiv sa gaseasca prin tema romanului sau un success atât de masiv, obtinut fie si cu pretul unui scandal de moravuri dupa lectia romanului realist ne arata în secoulul 19 în Europa de Est, cu pretul unor disidente, chiar oponente politice pentru Europa de Est. Ideea de a analiza imaginarul unei epoci printr-un roman de succes, înseamna a analiza în cele din urma si raporturile mai putin vizibile ale scriitorului cu orizontul de asteptare al cititorului. Din aceasta perspectiva, putem anticipa o anumita negociere în cautarea noului, pe care scriitorul modern o face cu mentalitatea unui grup social, profesional, etnic, minoritar, etc, pentru a asigura difuziunea operei. Aceasta preocupare este cu atât mai intensa cu cât despartirea de canon este mai dramatica. Con-figurarea unui nou canon, încercarea realizabila ori esuata la care tenteaza avangarda literara tine de capacitatea de inventie a fiecarui scriitor, lucru pe care îl lasam în seama analizei criticii literare. Problema care ne întereseaza în acest loc, este modul în care forma romanului, romancierul si de asemenea eseistul izbutesc sa intre în contact cu mentalitatile. Acest lucru este posibil prin urmarirea fie sî succinta a procesului de reprezentare artistica, pe care romanul o propune prin estetica sa în literature secolului 20. Roman al confruntarii individului cu înstrainarea, dogma, al cautarii autenticitatii vietii, al exersarii drepturilor fundamentale, al testarii limitelor libertatii, literatura acestui tip de roman îsi propune sa "semene" tot mai putin cu realitatea, chiar mai mult, sa provoace o despartire de realitatea propriu-zisa. În timp, aceasta despartire a devenit una din frontierele care au condus mereu spre alte experimente.

IV. Experienta creatiei, individul ca subiect si obiect al propriei creatii.

Creatie, creativitate, creativ sunt termeni cheie pentru individul modern si mentalitatea sa secularizata. Ca premisa a acestei situatii, sa acordam atentie ideii conform careia îndividul se considera ca subiect si obiect al unui process de autonomizare. Este de asemeni important sa privim acest proces ca "experienta", ceea ce spune mult despre nivelul personal, ori de personalizare pe care experienta îl induce. Desi traim într-o lume de intensa nivelare datorita globalizarii, ori a predominantei unor modele culturale, decât a tuturor modelelor culturale care se presupun ca ar exista în lume, gradul de personalizare al experientei este în crestere pentru consumatorul de cultura din secolul 20. Acesta are la dispozitie nu doar o cultura a divertismentului, ci si procesul de stergere a granitelor dintre genuri, pe care de pilda mijloacele de comunicare în masa îl produc ca efect suplimentar cultural. Problema relatiei dintre constrangerea culturala si experienta creatoare pusa în evidenta de Schiller în Scrisori... în care, modelul estetic al educatiei este conduce la ultima sa consecinta, cea politica. Felul în care romanticul german vedea actiunea individului fata problema actiunii în societate este semnificativ pentru destinul modernismului, prefigurat din acest punct de vedere de radicalismul romantismului, ca curent literar si cultural. Experienta creatiei este împartasita gradual de întreaga omenire prin actul de comuniune culturala pe care îl propune de pilda romantismul, în programele sale revalorificatoare. Pentru a dovedi perceptia creatiei de sine, prin fiecare gest care îi apartine, literatura secolului desfasoara o suma de experiente, prin care individul se dovedeste participant activ la crearea nu doar a unei literaturi, ci si a unei culturi noi, avangardiste. Trebuie de aceea sa acordam o atentie felului în care notiunea de experienta este folosita de individ pentru a marca în literatura secolului 20, în straturile profunde ale mentalitatilor acestui secol, un prag de experiemtalism, si pe de alta parte de reînodare a traditiei întrerupte, moment de depasire a acesteia pe o directie a spiralei. Istoria notiunii de experienta ne conduce la iusvoarele modernitatii, desi termenul de "experiere" avea deja o anumita folosinta în traditia premoderna. Modernitatea pune însa accentele altei folosinte, din moment ce individului i se deschide o noua perspectiva, eliberata de secularizare. Literatura secolului 20 pune în lumina situatia în care individul nu se emancipeaza doar, ci suporta consecintele acestei emancipari, cum este cazul schimbarii de mentalitate în ceea ce a fost subiectul primordalitatii nationale rasiale de la începutul secolului, a mitului unei clase politice salvatoare, a revolutiei tehnologice ca final al istoriei, etc. În aceste ipostaze ca si în altele, individul si autonomizarea sa constituie sursa care trebuie explorata pentru o mai buna cunoastere a ceea survine ca experienta de sine a individului în secolului 20. De la acest punct, putem porni mai departe, exploatând cele doua cai majore ale constructiei de sine, în care individul este subiect al unei experiente si obiect al acesteia. Disocierea subiect-obiect anacronica din perspectiva unui exercitiu hermeneutic, este totusî utila pentru a sugera despartirea care a fost facuta la un moment dat în arta si literature europeana, cum arata Heidegger în Originea artei.

Literatura secolului 20, si dincolo de ea, mentalitatea acestui secol deja extinct, înca viu prin prelungirile sale, îl propun pe individ într-o dubla ipostaza care merita analizata, cea în care insul este obiect si subiect al propriei sale creatii. Daca ne gândim de pilda la dorinta ardenta a eroului lui James Joyce din Portret al artistului, sesizam metamorfozele interioare prin care tânarul se pregateste pentru cariera de artist cu o savoare expiatorie, a fi artist, scritor este pentru tânarul erou idealulu unui om complet, creatorul. Iar daca luam cazul oportunistului din Drumul spre înalta societate, proiectul de a deveni "cineva" cunoaste schimbari care arata nu doar maleabilitatea caracterului eroului nostru, ci si laxismul sau moral. Doar doua exemple care se refera la dorinta de a deveni, filtrata printr-o vointa conducatoare. Dar probabil parabola deveniri umane, topirea vointei umane într-o experienta pe cât de neasteptata, pe cât de traumatizanta este descrisa de celebra "Metamorfoza" apartinând lui Franz Kafka, alegorie moderna despre destinul uman într-o lume imanenta. Subiect sî obiect al propriei sale cunoasteri, individul secolului nostru se afla într-un proces de continua rescriere a hartii descoperirilor sale mai vechi, ori mai recente. Obiect si subiect sunt de asemenea termeni care sugereaza felului în care capacitatea de cunoastere ori autocunoastere ia în stapânire materialul de senzatîi, impresii, perceptii organizându-l în functie de coordonate stabilite de interesul de moment, de teama, capacitatea spirituala.

V. Figura artistului ca homo faber. Estetizarea vietii, dezumanizarea artei.

Artistul poate fi considerat un erou cultural de lunga cariera. Prin figura acestuia, omenirea percepe de multe ori un constructor care poate datorita înzestrarii naturale sa se construiasca pe sine, în pofida unor obstacole redutabile de cele mai multe ori. Artistul este perceput de asemenea ca un model de succes, într-o lume pragmatica. El simbolizeaza capacitatea individului modern de creatie si auto-creatie, de depasire prin creatie a dilemelor lumii sale, relativizand în acelasî timp creatia la o terapie de sine, care nu mai are pretentia unei transcendente. Ori daca acest deziderat mai poate fi întâlnit, este cel al salvarii dintr-un impas de moment. Un numar restrâns de autori mai recurg la chestiunea certificarii unei transcendente divine, cei mai multi fiind preocupati de solutiile utopiilor politice sî sociale în care omul modern este prins. Tocmai de aceea, enigma salvarii individului poate fi închipuita ca o experienta având libertatea artistului, ori fiind similara cu aceasta, neavând practic o regula certa, nici o directie dinainte controlabila. Artistul dovedeste imanenta artei, dar tine deschise ferestrele spre nevoia deloc întâmplatoare de a depasi mult discutata imanenta a artistului. De ce mult discutata? Fiindca una din pistele discutiei, preferinta pentru simbol (simbolizare) ori pentru alegorie (alegorizare) este fundamentala pentru stilulul unui curent literar la un moment dat. Astfel contrastul dintre simbol si alegorie poate fi considerat fundamental pentru perceptia unor curente culturale de seama, cum ar fi romantismul, realismul, expresionismul. În acelasi timp antiteza între simbol si alegorie care revine în postmodernitate merita o mai atenta evaluare, din perspectiva celui care cauta motivele unor rasturnari de pozitionari, cum este "nasterea" postmodernismului. Aceste doua notiuni care depasesc evident sfera interesului literar, sunt concepte recurente pentru a întelege punctele de contact între sfera religiosului, politicului sî esteticului care se combina în modernitate prin crearea unui discurs cultural modern. Astfel viziune alegorica este de prima importanta pentru exprimarea religiosului, desigur simbolicul nu poate fi absent, dar este am putea spune subordonat pentru a da drum liber constructiei transcendentei. Invers, pentru a urma firul demonstratiei, simbolismul modernismului literar în opera lui James Joyce, cum ar fi ideea epifaniei în proza, a revelatiei de sursa mistica grefata într-o experienta artistica, citeste a unei trairi de tip religios, într-un câmp al artei si al autonomiei frumosului, se dovedeste viabila pentru multi scriitori ai secolului 20, un experiment demn de luat in seama pentru studiul avangarzii care a influentat romanul sud-american, de pilda. Estetizarea vietii, fenomenul prin care arta sî literatura devin obiecte de consum pentru o masa de cititori si aderenti ai modelelor propagate de acestea, trebuie sa fie studiata ca un fenomen combinat în care alegoria incepe sa îsi recucereasca teritoriile pierdute, pentru a foliosi aceasta metafora militara, pentru a nu pune în discutie notîunea filosofului roman Mircea Florian, anume cea de recesivitate. Evocarea acestui concept în acest loc arata natura raporului dintre cele alegoric si simbolic, în care unul îl contine pe celalalt în stare latenta, neintrând într-un raport dialectic.

Artistul este un erou cultural si pentru faptul ca încearca sa împlineasca totalitatea unei opere a caror granite sunt descoperite secvential si succesiv. Atât scrierea cât si citirea sunt operatii care cer secventialitate si succesivitate. Estetizarea vietii apare ca o consecinta majora a desvoltarii societatii de consum, a modificarii rolului pe care scriitorul, artistul european o experimenteaza în creatia sa. Conceptul de "dezumanizare" al artei pus în circulatie de eseistul sî filosoful spaniol Ortega y Gasset a constituit un manifest al modernismului literar interbelic, important acum nu doar pentru muzeul literaturii universale, ci pentru asertarea locului artistului( scriitorului) care noteaza desprinderea unei "arte tinere" de restul artei, de natura emotiei artistice, s.a.m.d. Religiozitatea cu care este cultivata arta în perioada de maturitate a modernismului european, accentuaza un proces de revrajire al lumii, pe care artistii în primul rând initiaza, pentru a fi mai apoi gusta sî imitat de consumatorii de cultura. Întrebarea despre precedenta vietii în fata artei nu îsi mai gaseste rostul, devreme ce mai toti artisti sfârsitului de secol 19, mare parte dintre cei care au pregatiti avangarzile literare ale secolului 20, considerau ca de fapt viata nu face decât sa imite arta, si ca fictiunea scriitorului ori mai târziu a regizorului de film, jocul starului de cinema influenteaza destinele a milioane de spectatori. Aceasta difuziune nesperata a literaturii în secolul 20, pune în actîune o neîntrerupta fragmentare a ceea ce odinioara a fost modelul sincretic al artei.

VI. Autonomia constiintei creatoare. Constructia discursului cultural în modernitatea târzie. Spre o lume a democratizarii culturii si a acceptarii diversitatii de mentalitati.

Pentru perioada post-iluminista în care suntem martorii unui proces de secularizare programatic, sustinut din mai multe surse, (stiinte experimentale, fundamentele politice ale separarii puterilor, descoperirea "salbaticului"), ideea unei constiinte de sine salvatoare se impune ca solutie viabila. Viabilitatea acestei solutii comporta însa ca construct cultural, noi constrângeri, în primul rând pentru definirea constiintei, de la intuitia ei, ratîonalismul ei triumfator, pâna la deconstructia puterii acesteia, toate componente ale unei "istorii" care preia puterea delegata de "retragerea" divinului, de cresterea simbolismului în dauna alegoricului, pentru a ne referi în termeni literari-hermeneutici la chestiunea secularizarii. Atât în îndemnul kantian de iesire din minorat, cât si mai ales în literatura epocii, în dezvoltarea impunatoare a esteticii si artelor, constinta creatoare devine toposul unde se înstituie nu doar puterea de a zamisli noul, cea de a judeca noutatea , cât si mai ales facultatea de a proiecta alte constructii ale spiritului si imaginatiei. Increderea pe care care constiinta o pune tot mai mult în facultatea de a imagina, de a cerceta adevarul cu puterile imaginatiei, poate spune destul de mult despre mutatia petrecuta în ascensiunea artei si literaturii de la isgonirea lor din republica platoniciana, pâna la reîntoarcerea lor în formula bergsoniana, dupa care constiinta lucreaza ca un "artist". Aceasta reîntoarcere a elementului refulat cum ar spune Freud, un alt secularizator al sufletului, alaturi de Nietzsche, este de importanta pentru a sugera statutul de creator pe care constiinta îl pune în joc. Cunoastem rolul romantismului în aceasta directie, dorim doar sa ilustram schimbarea mentalitatii care cauta în aceasta epoca creatia în isvoarele folclorului, deci într-un "inconstient" care traieste arta care stare "nativa". Preaplinul genial al colectivitati revarsându-se si asupra scriitorului, artistului care exprima astfel si o parte din acest fond cultural comun. Natiunile, mitologia lor culturala sunt produsul acestei constiinte romantice creatoare. Dupa cum istoria si sensul acesteia ca progres irezistibil, statutul si rolul artistului care isbuteste prin propriul sau "preaplin", ipostaza secularizata a plenitudinii divine, a preaplinatatii naturii, dupa cum si ideea de tranzitie nesfârsita, preluata cum stim, din teologia capadociana. Legatura care se poate face între discursul profetic si discursul critic modern, ne poate da sugestii noi despre nevoia unui discurs profetic în aceasta perioada, ori mai bine spus de faptul ca cultura nu se poate lipsi de o diemensiune anticipativ care se împlineste într-o profetie, a decât cea a statisticii sociologice Sensul modern al constiintei este acoperit de doua componente pe care merita sa le luam în seama, si anume, formularea unui discurs cultural critic, si definirea autonomiei acestui discurs pentru a-l delimita de situatia precara a instrumentalizarii lui.

Literatura secolului 20, cea europeana într-o masura covârsitoare, datorita nasterii ideii de avangarda literara în Europa, aduce probe pentru sustinerea ideii unei constiinte critice, ai acelor directori de constiinta,cum au fost numitî în Franta scriitorii generatiei etice ca André Gide, a "vrajitorilor" care ne farmeca prin taietura stilului, precum Thomas Mann, ori Camil Petrescu care dezbat problema luciditatii constiintei. Desvrajirea lumii anuntata de Weber este în aceeasi masura, literatura ne-o dovedeste, si "revrajire" a lumii. În toate aceste exemple care pot fi continuate din perspectiva apocalipsei moderne, (Kafka, Orwell), crizei constiintei în existentialismul modern (Camus), ori la nivelul revoltei tinerilor furiosi din Anglia (John Braine si generatia sa), constiinta omului de rând este chemata sa dea seama pentru ceea ce se petrece cu umanitatea. Nu exista alt judecator validat de mentalitatea secolului 20, decât aceasta constiinta umana ridicata la rang de îndreptar al vietii trecute si viitoare, barometru pretins a fi exact pentru ceea ce ofera într-un present etern al perceptiei si reflectiei. De fapt, în-credintarea ca doar constiinta poate dea seama pentru actiunea umana, cât mai ales pentru determinarea responsabilitatii umane, tine de o constructie intentionala, de un anumit misionarism salvator al constiintei, care în forma ei hegeliana imita ipostaza înalta, idealizata a logosului, de discursul ei cultural, prin definitie istoric. Se pretinde adesea, constiinta este martor. Martor al istoriei, dar daca chiar istoria este o asemenea con-stiinta universala? Propriul ei martor, narcisim al cunoasterii? Urmând sintagma kantiana a unui "tribunal al ideilor" care judeca de sine statator eliberarea de idolii baconieni, am putea spune acum si de cei derrideeni, constiinta este un process care oglindeste creatîa de sine. Dar daca discursul este istoric, sa privim si istoria acestui discurs ca secventialitate a interpretarii, de unde posibilitatea analizei discursivitatii mentalitatilor si culturii însasi. În-credintarea în constiinta, dupa ce vreme îndelungata constiinta individului a fost siluita de ideologiile politice, ori de proiectele institutionale ale clerului triumfator. Dar daca acest rapt al inocentei constiintei trebuie reparat de discursul modernitatii târzii, ne punem întrebarea daca exista o inocenta a constintei, fie aceasta numita "gândire salbateca", ori conversatie cu îngerii. Cu alte cuvinte este posibila a imaginare a constiintei inocente, ori survenirea constiintei creatoare este semnalul prim al unei forme (secularizate) de transcendenta, ori doar de simbolizare a acestui effort. Mai departe, se poate afirma ca sintagma constiintei creatoare este insuficienta pentru a da toata evidenta adevarului, si ca constiinta creatoare ne încunostiinteaza cea dintâi asupra deficientei, transformate uneori în virtute. Vulnerabilitatea examenului constiintei ca factor decisiv al mentalitatii secolului 20, dincolo de cuvintele profetice ale lui Malraux despre reîntoarcerea religiosului, consta în aceasta incapacitate a constiintei creatoare de a depasi fara risc pragul imanentei ei.

În schimb, mitul constiintei creatoare pe care nu avem deocamdata suficiente mijloace pentru a-l înlocui definitiv, a produs o binevenita ruptura în perceptia mentalitatilor, dizolvând monopolul unei perceptii asupra celorlalte, respectiv prin încercarea de a evita o lectura a celorlalte tipuri de culturi si mentalitati, printr-una singura. Daca europecentrismul a fost abandonat treptat, nu înseamna ca sfidarea unor culturi considerate marginale a fost complet eradicata, si ca lumea actuala este una a dialogului real. Încercarile care au avut loc în acest sens, s-au izbit de o rezistenta majora, cea a diferentelor de mentalitate care nu se pot sterge atât de usor, bariere ale unor credinte religioase care nu se vor putea uniformiza vreodata. Se poate însa recunoaste faptul ca asistam la o încercare sustinuta si motivata de "democratizare culturala". Acceptarea ideii unei multitudini valorice de mentalitati este cu atât mai importanta cu cât ea presupune o egalitate virtuala a acestora, mai cu seama în privinta asigurarii unor drepturi de a considera pe sustinatorii lor ca posibili înterlocutori. Pe de alta parte exista în proiectul de democratizare al culturii, o tentativa de relativizare a pericolului radicalizarii unor mentalitati împotriva altora, mai cu seama cele din zona culturii nationale. Literatura secolului 20 nu mai este o literatura care nu tine seama de culturi ori literaturi "exotice". Dimpotriva, se poate spune ca de la aparitia termenului de literatura universala, la editiile simultane ale traducerilor unui roman scris în Iran, Nigeria ori China, pentru a nu mentiona fostele tari comuniste, duce la eliminarea exotismului cultural, ceea ce nu înseamna ca granitele de mediatizare, interpretare dintre literaturile limbilor de circulatie universala si cele regionale sunt complet sterse. Este vorba mai curând de o estompare a acestor granite, fapt care în contextual globalizarii nu mai este o noutate.

VII. Dilemele libertatii umane în secolului 20. Spectrul totalitarismului si cel al relativismului societatii de consum.

Libertatea umana devine prin procesul de autonomizare al individului, estetizare al vietii, prin încercarile de autentificare a individului, de testare a limitelor sale, problema centrala a culturii europene. Libertatea umana ca întelegere a împlinirii fericirii acestuia, ca disponibilitate pragmatica pentru a îndeplini dezideratele umane, ca manifestare neîngradita de vreo constrângere instrumentalizanta, de a fi într-un proiect al vietii imanente. În ultima instanta problema este pusa în termenii de a analiza cât de liber este individul pentru a întelege problema libertati. Din unghiul studierii mentalitatîlor, problema fixarii cadrului problemei libertatii umane este amplu, cerând un raport de cooperare cu alte aspecte, cum ar fi cel al libertatii economice, politice, erotice, etc. Din aceasta privinta, se poate spune ca perceptia problemei problemei se figureaza printr-o asa-zisa "dilema". Ce vrea sa spuna de fapt dilema libertatii în acest context? Dilema libertatii se circumscrie în primul rând secularizarii, din acest unghi exercitându-se adesea o presiune importanta pentru a explica si a asigura un comfort spiritual celor care fac schimbarea de la un tip de cultura ala altul, cum ar fi saltul de la cultura rurala la cea urbana. În asemenea situatii de criza tranzitionala, dilemele libertatii sunt de fapt dileme create de optiuni inexistente. În consecinta factorul de capatâi care apare în raportul dintre literatura si menrtalitate este figurat de problema optiunii, de asigurarea a unui construct cultural care sa permita exercitarea optiunii. Sensul culturii moderne, al modernitatî culturale este cel de a crea, implementa, conduce spre optiune.

Experienta totalitara a Europei de Est surprinsa în ceea ce priveste materialul nostru bibliografic de tratarea filosofico-politica a Hannei Arendt si eseistica unui Czeslaw Milosz, dau o dimensiunea despre colapsul unei societatî întemeiate pe teroare, suprimarea libertatii umane, oprimare economica, control absolut al individului de catre partidul-stat. Mentalitatea care este surprinsa în literatura epocii, ori mai bine spus în fragmentariul acestei literaturi care a putut sa fie salvata, fapt demonstrat de martirajul pe care oamenii liberi l-au indurat pentru a-si conserva la limita supravietuirii, conditia umana. Viata într-o asemenea societate se ducea dupa reguli aparte, pe care literaturii gulagului le-a dezvaluit în cele din urma. Trebuie sa luam în seama participarea unor generatii diferite la lupta pentru conservarea drepturilor umane, de la cei care nu le-au pierdut murind, la cei care au fost educati sa uite, si care ca si eroul lui Kundera din Gluma, au încercat sa se recentreze prin ironie, prin distanta acesteia. Trauma unei astfel de societati, chiar daca acoperita prin câteva încercari de reforma neterminate ramâne un subiect demn de atentîe, cu atât mai mult cu cât înstitutiile subrede ale unei asemenea societati nu pot fi reconstruite peste noapte.

De cealalta parte a Cortinei de Fier, cum a fost denumita linia care marca despartirea Europei pentru mai bine de patruzeci de ani, Vestul european tindea spre o un capitalism avansat, remodernizat dupa catastrofa celui de al doilea razboi. Ferita de excesele cultului personalitatii, ale politiei secrete, falimentului economic, societatea vest-europeana se stabilizeaza si descopera curând criza relativismului cultural, care provoaca framântari adânci pentru o societate care nu a cunoscut "saltul înapoi". Principalele carente ale relativismului cultural pe care mentalitatea europeana le-a înregistrat ca o carenta a accelerarii modernizarii, au fosr pierderea sensului comunitatii, efectele înstrainarii, instrumentalizarea individului, tentativele esuate de reformare ale sensului comunicarii. Deosebirea marcanta, sa o aratam încaodata, consta în faptul ca aceste dezvoltari nu paralizau societatea, nu îl faceau pe individ prizonier, nu duceau la teroarea fizica sî morala la care a fost supusa societatea europeana din Est. De aici sensul nobil al unei responsabilitati umane care trebuie reinvestit în intrega a umanitate, dupa cum crede sî actioneaza eroul lui Albert Camus din Ciuma.

VIII. Critica ordinii sociale si politice. Criza autonomiei individului înauntrul si înafara ordinii politice si sociale.

Mentalitatea europeana, ca mentalitate secularizata, arata de mai bine de doua secole, odata cu începutul epocii post-iluministe spre constructia unei critici a ordinii sociale si politice. Acest lucru trebuie înteles prin reformularea ideii de viata în comunitate, prin accentuarea unei filosofii a individului, prin raportul cu procesele de institutionalizare a modernului în viata cotidiana. Critica ordinii sociale si politice nu trebuie înteleasa ca o negare funciara a acestora, ca în cazul anarhismului european, ci o forma a dialogului comunitar, în care individul are o autonomie relativa, cucerita adesea prin reformularea violenta a consensului social- politic. Formula criticismului kantian a oferit o sursa inepuizabila de forme care au prevalat pentru o buna perioada de vreme, în sensul afirmarii si prevalentei rationalitatii. Aceasta nu este unica, dar oricine trebuie sa recunoasca articularea sistematica a solutiilor luministe, si în acelasi timp o paradigma a rationalitatii, din nou nu unica. Critica post-iluminista declansata ca semnal al hermeneuticii culturale de reprezentantii scolii de la Frankfurt, aduce schimbarea de paradigma a criticismului kantian, fara a parasi resursele modelului, dar temperând considerabil optimismul sau cognitiv. De fapt, fragmentarea modelului rationalist, ori cel putin manifestarea suspiciunii fata de acest model daca nu a unei precautii necesare, înseamna un demers deconstructivist care scoate în relief o serie de perceptii care tin de enuclearea unui model de putere, ori cel putin de administrare al acesteia în numele societatii. Denuntarea acestui model nu începe doar cu numele lui Nietzsche, cum lesne s-a putea crede. Francis Bacon arata la începuturile empirismului care sunt noii idoli, si de acolo pornim, avem destule cai demosnstrate pentru a pune în joc critici diferite ale politicului si socialului. Sa spunem ca aceste critici se îndreapta spre cautarea completa, autentica si incontestabila a adevarului, o cautare de la început subminata de intuitia apasatoare a imposibilitatii ei de realizare. Proiectul pare prea vast pentru complicatia societati moderne, de unde realtivismul cultural necesar pentru a modera orice tentative de comprehensiune exhaustiva. Critica sociala si politica subliniaza de asemenea importanta metodei, care, pentru a mentîona opera unui hermeneut de talia lui Gadamer (Adevar si metoda), devine decisiva pentru actul cercetarii mentalitatilor si literaturii.

Realitatea tot mai larg recunoscuta a unei varietati de mentalitati cu radacini în epoci várii este un câstig al epoci postmoderne, ori a ceea ce se poate numi modernitate târzie. Cu toate acestea însa, daca recunoastem dreptul de existenta a unor modele culturale atât de diferite, trebuie sa fim pregatiti sa suportam efectul combinat al acestor surse de influenta. Cu alte cuvinte, sa prospectam ideea terapii a individului care nu mai gaseste certitudinile de altadata, centrismele care îi organizau locul si rolul, de la etnie, credinta religioasa, economie, statut al intimitatii. În present, cultivarea intentionata a incertitudinii care ne salveaza de pericolul centralitatii de sine, poate produce ca în cazul feminismului extremist, o denaturare spre politizare a diferentei, nemai oferind nici înafara societatii actuale, nici înauntrul ei, un loc pentru, descrierea omului asa cum este. O asemenea confruntare elaborata între omul nou si cel vechi, ca cea din Ghepardul, ne arata care sunt riscurile majore ale vietii în actualitate, asa cum sunt surprinse de mentalitatea secolului nostru. Cautarea autenticitatii umane este poate cea mai severa încercare de care individul trebuie sa dea seama.

IX. Eliberarea de tabuuri si limitele erosului modern.

Expresia erosului în literatura secolului 20 este multiforma, ca de altfel în alte secole, prin aceasta nearatându-se doar simpla sa existenta, ci si cea a unei mentalitati despre eros ca sursa de emnacipare a sinelui, dovedita de anvergura temei. Desigur, se pot distinge de îndata urmatoarele, faptul ca erosul în literatura nu este noutatea secolului 20, ca emanciparea de sub tabuuri a fost batalia altor secole înaintea acestuia, ca afirmarea unei literaturi preocupate de o asemenea tema a început mult mai devreme. Cu toate acestea locul erosului în literatura si mentalitatea secolului 20, ni se pare de reala importanta, prin aceea ca ilumineaza asupra unui model de emancipoare, viata individualista cu valori imanente, care doreste sa îl gaseasca pe celalalt, refacându-l mereu dupa fiecare experienta. Limitele erosului modern sunt poate mai evidente în secolul 20, prin existenta unei literaturi care emancipeaza discursul literar, propunându-i alt canon, eliberându-l de obsesii, false pudori. În acelasi timp, dreptul de a iubi, de exprima tensiunea erotica, precum si aptitudinea respectiva ca semn al libertatii este un semnal de eliberare, emancipare pentru diverse situatii în care tensiunile existentiale au fost subjugate unor ierarhii totalizante. Interpretarea erosului ca devenire a autonomiei persoanei este însa partinitoare pentru integralitatea iubirii umane, pentru întelegerea iubirii în universalitatea ei. Pentru o îndelungata perioada reprezentarea erosului a fost îngradita de limitele unui canon literar si cultural, prin care iubirea a fost tratata selective. Astfel, iubirea de patrie, natîune, natura, familie, iubirea materna, iubirea de Dumnezeu au fost temele ale erosului preponderent prezentate. Daca celelalte tipuri de iubire sunt ierarhizate ca marginale, mentalitatea sî literatura secolului 20 se intereseaza de o alta ierarhizare. Astfel, de pilda, dragoastea de Dumnezeu ori dragostea de patrie sunt puternic estompate de cultura a divertismentului. Nu se poate spune ca ele ar fi disparut, dar nu mai ocupa un primul plan al expresiei culturale. Cel mai viu si mai amplu aspect, erosul heterosexual pune în joc câteva trasaturi care privesc mentalitatea secolului 20, eliberata în mare parte de tabuurile anteriorare, prin emanciparea femeii, care este privita ca partener egal cu barbatul în toate aspectele. Literatura a jucat un rol de seama în eliberarea de tabuuri, precum si în aducerea personajului feminin care personaj central în romanul secolului 19. Care sunt semnificatiile acestei deplasari de interes care priveste literatura mai sus amintitului veac, precum si modificarea perceptiei femeii în societate? Secularizarea care cuprinde mai întâi Europa vestica, atinge arii culturale tot mai profunde, cum este si cea a egalitatii dintre sexe, iar critica societatii burgheze în înstitutiile ei majore printre care, matrimonial burghez. Eliberarea de tabuuri nu este însa o realitate lipsita de riscuri, dupa cum ne dovedeste lupta pentru o imagine cât mai "adevarata" a vietii sentimentale si erotice a indivizilor în secolul 20. În acest context în literatura a oferit o perspectiva noua asupra tabuurilor prin relaxarea acestora, fara ca limita acestora sa fie complet estompata.

X. Tranzitii violente ale societatilor în secolul 20. Razboiul si revolutia. Razboiul rece, consecintele disputei hegemonice în mentalitatea si literatura epocii.

Societatile secolului 20 se afla în tranzitie, prin aceasta întelegându-se pentru a ne referi la cazul Europei, depasirea unor experiente ale diferentei, pentru partea de Est a Europei, cât si pentru cea de Vest, care nu mai sunt cele ale hegemoniei, ci ale unui posibil consens. Visul mai vechi al unei Europe a tuturor europenilor tine de perceptia surclasarii antagonismelor violente, cultivarea diferentelor pentru a realiza printr-o integrare de tip armonic, în care culturile marginale de pâna mai ieri sa îsi precizeze de asemenea locul. Tranzitia caracterizeaza idealul modernizarii si rationalizarilor cuprinse în experienta societatilor europene din secolul 20. dar pe de alta parte, tranzitiile secolului 20 au fost cele ale razboiului si revolutiei, mai curând decat cele ale unui progress utopic, realizat prin armonie internationala. Din punct de vedere ale impregnarii mentalitatilor europene cu dovada superioritatii unora împotriva altora, al unui discurs care capitalizeaza cultura si transforma într-un factor de presiune politica, nationala, etc, se poate spune ca razboiul si revolutia au fost forme de manifestare ale tranzitîei de la un tip de societate la alta, vezi revolutia rusa, constituirea statelor natîonale dupa 1918, regândirea hartii europene dupa 1989. Formele violente ale razboiului ori revolutiei au formulat si reformulat imperativele conduitei culturale pentru omul secolului 20, un secol al extremelor, al conflagratiilor, nu în ultimul rând, al eliberarii de sub totalitarismul communist, sî al unei tranzitii spre capitalism sî societatea libera. Toate aceste trebuie observate prin caleidoscopul schimbator al mentalitatilor, care daca cercetam firul evenimentelor din acest secol, observam ritmul accelerat al schimbarilor, înlocuirea unei paradigme culturale cu altele. O deosebire marcanta se poate observa în încercarea de a oferi o mentalitate noua care sa transceada potentialitatile de conflict si sa arate mai degraba asemanarile dintre europeni, decât diferentele dintre ei. Unui asemenea proiect integrator i se potriveste o anumita faza de dezvoltare a literaturii europene, referindu-ne fie la momentul nasterii avangarzii literare, ori la cea de a deconstructie postmoderne, stagii de acumulare larga de stiluri literare si de constructie de altele noi. Literatura a cuprins în repertoriul eri univers tratarea razboiului ca forma a a distrugerii culturii omului de catre om, demonstrând prin capodopere nemuritoare absurditatea si eroarea profunda a razboiului, dar în acelasi timp sî o anumita fatalitate umana care duce la confruntare deschisa. Literatura secolului 20 a zugravit räzboiul într-un mod neeroic, de la Orwell la Grass, refuzând sa joace rolul justificator al tribunei revansarde. Confruntarea umana care a atins forme fara precedent nu mai este prezentata ca find de dorit, tocmai pentru ca razboiul nu mai poate fi considerat o solutie viabila, provocând si întretinând violenta. Trauma celei de a doua conflagratîi mondiale în Europa, scindarea lumii oricând posibila ca efct trait al razboiului rece, sunt teme care se reflecta în operele unor scriitori europeni. Ca si razboiul deschis ori cel rece, confruntarea din interiorul unei revolutii (sociale ori politice), spectrul razboiului civil, ori cel al confruntarii propriu-zise dintre generatii, dintre membrii unor formatîuni politice, sunt tot atâtea aspecte ale separarii si tranzitiei prin violenta.

Ceea ce este important pentru a surprinde mentalitatea zugravita în literatura secolului 20 este refuzul violentei (de orice fel), si încercarea de a dezarma inflamarea unei asemenea violente devastatoare, cum ar fi cea produsa de conflictele etnice, rasiale religioase. Cu alte cuvinte, o anumita mentalitate de "stapân" este pe cale sa fie dislocata pentru motivul distrugerilor ireparabile pe care le-a provocat în decursul unei perioade îndelungate. A înlocui aceasta aceasta mentalitatea este apelul literaturii moderne si mai cu seama postmoderne care declina asa cum aratam orice rol de a descrie benefic razboiul de orice fel ar fi acesta, ceea ce nu este de fapt manifestarea unui pacifism milenarist, melodramatic, ci o tendinta exprimata mai cu seama de triumful valorilor individualiste care apara viata individului ca bun supreme, în sine. Mentalitatea hegemonica nu poate fi însa dislocata pe atât de usor pe cât s-ar putea crede în utopiile curente, fie cele ale apocalipsei tehnologice, fie ale unei reconcilieri si armonizari universale. Tentatia hegemonica adânc înradacinata în experienta umana, precum si în mentalitatea umana, ne arata caile diferentei. Elementul hegemonic este unul din aceste factori ai instaurarii diferentei, a ierarhizarii diferentei în raporturi de forta. Diferenta a existat în modelul paradisiac de pilda, surprins traditîonal în literatura europeana si nu numai, dar nu este exprtimat într-un raport de forta, ci în iubirea celuilalt. Secularizarea ca forma de viata înafara paradisului, transforma diferenta în expresia unui raport de forta. Parasirea acestui raport este idealul umanist pe care literatura îl exprima, iar mentalitatea europeana, pentru a ne referi doar la cazul acesteia, îl pune în actiune.

XI. Rationalizarea actualitatii si reprezentarile vietii cotidiene.

Prin "rationalizare" se întelege curent, dincolo de definitia termenului propriu-zis, o modalitate prin care societatea moderna pune în actiune un set de prioritati într-o ordine pe care con-textualitatea culturala o sustine. Observam ca accentuarea legaturii dintre o anumita capacitate a societatii de actiona pragmatic, si un nivel al imaginarului prin care o asemenea actiune devine posibila, anticipata chiar, realizeaza adâncimea procesului de rationalizare. Pe de alta parte, rezumând întelesurile multiple ale actualitatii la procesualitate, secventialitate, act, avem o întelegere dinamica a actualitatii. Ce anume putem desprinde însa mai specific din actualitate în acest loc, devine interesant daca urmarim latura prin care actualitatea ocupa un loc privilegiat în comprehensiunea vietii moderne. Viata moderna, mai precis stilul de viata moderna îsi clameaza cu forta sî obstinatie timpul present la care exista. Actualitate înseamna de asemenea o presentificare a sensurilor exsitentei, o limitare în acelasi timp a întregii existente cu diversele ei potentialitati la present. A trai în prezent nu este doar un imperativ al societatii moderne, un prezent mereu "actualizat" definit de fapt din diferite unghiouri, inventat, rescris, în functie de nevoile de a prelungi ceea se întâmpla acum cu ideea de viitor, ori de a transforma ceea ce se petrece acum cu un altfel de present, care survine însa mâine. O limita de care individul deviene constient este ca actual înseamna si o actiune de a face ceva present, ceva care nu înca present, ceva care devine present prin vointa, dorinta, visul, actiunea cuiva. A fi actual este în acelasî timp, în mod fals perceput ca si a fi ceva adevarat, normal, firesc, de bun simt, ceva care ocupa oricum prin importanta atasata o importanta mult mai mare decât s-ar putea crede. Actualitatea înseamna în acest sens si o coeziune care aduna discontinuitatea vietii cotidine sub presiunea unei unitati de moment, deoarece doar momentul este actual, dar paradoxal, acest moment al actualitatii este reiterat la inifinit, având de fapt o utopie a actualitatii. Ceea ce dorim sa sugeram este capacitatea pe de o parte a literaturii de a sugera actualul prin opera noua, un best-seller de pilda, pe de alta parte de a submina ceea ce s-ar putea descrie ca o permanenta tentatie a actualului, prin perspectivismul ei, cautare a originilor, etc.

Nici din unghiul mentalitatilor nu se poate spune ca ar trata cu prioritate actualitatea, dimpotriva, se vede clar ca mentalitatile nu sunt actuale, în sensul ca nu sunt de azi, desi se cere mereu o "noua" mentalitate. O mentalitate care sa dea solutie la evenimentele de azi, etc. Exista un decalaj al mentalitatii fata de actualitate, în sensul ca observam deficitul de comprehensiune, uneori de imaginatie cu care multe dimensiuni ale activitatii umane, de la promovarea noutatii literare, la actiunea politica sunt revendicate apoi ca nefiind adecvate cu scopul lor, deci gresite într-o prima faza. Corectarea se întâmpla de pe pozitia unei reinterpretari, a unei justitii tardive care se face unei idei, autor etc, a acelor "redescoperiri" care reactualizeaza ceva care a scapat atentiei cititorilor. Mentalitatîle nu pot fi totusi despartite definitiv de present, dar care este prezentul acestora, sî mai cu seama cât de constienti suntem ca apartin doar prezentului? Descoperim astfel, ca în ceea ce priveste un stil de viata, pentru a folosi aceasta strategie de analiza culturala, mentalitatile nu pot fi separate cu usurinta de cele ale unui trecut. Ca trecutul recent este parte a prezentului, si ca formarea ideii de trecut are loc în present, unde de fapt se scrie si se citeste ceea ce s-a întâmplat în trecut, se revalorizeaza trecutul ori se reactualizeaza.

Se poate spune urmând aceasta linie ca cotidianul regleaza perceptia actualitatii si a presentificari mentalitatîlor. În acelasi timp cotidianul aduce în prim plan chestiunea normalitatii, a starii de normalitate, pe care pornind de la respectarea normelor societatea controleaza si promoveaza ceea ce este consensual si economic din punct de vedere cultural pentru pastrarea ierarhiilor de putere existente într-o ordine sociala. Normalitatea apare deci ca act cultural profund, de unificare a planurilor care compun viata sociala, astfel trecerea de la nivelul spiritualului religios la cel pragmatic etic, de la cel ritualic festiv, la cel profan, de munca, desi aceste treceri sunt din ce în ce mai putin marcate, existând o mai mare autonomie de marcare pe care individul o pune în actiune. Ceea ce nu înseamna desigur ca individul modern regleaza el însusi normalitatea, dar contribuie la aceasta prin comportamentul sau cultural. Care este locul normalitatii într-un studiu al legaturii dintre mentalitate si literatura? Sa începem prin a spune ca literatura moderna îsi alege ca subiect major chestiunea normalitatii într-o lume care deconspira tot mai mult aranjamentul de putere care articuleaza normalitatea. Deconspirarea respectivului aranjament nu este doar cel la care ne asteptam cel mai mult, cel critic, care denunta o ordine arbitrara, ci sî cel care articuleaza o ordine posibila a normalitatii, necesara unei imagini a progresului care caracterizeza menirea normalitatii. În acelasi timp, în constituirea normalitatii exista tensiuni puternice, care fac ca conceptul sa fie privit ca o forma de constrângere culturala. Constrângerea este formulata de elementele care reprima si creeaza structuri de putere în cadrul normalitatii, ca actiune de normalizare ca ceva care nu este deja pe aceasta construit în aceasta linie. Normalizarea înseamna din acest unghi aplicarea unui set de masuri care regularizeaza un anumit demers, stare de lucruri, realitate. Normalizarea din timpul Primaverii de la Praga, pentru a ne referi la anii 1968-1969, când regimul comunist est-european a început sa fie zguduit de miscari reformiste, normalizarea ca represiune ideologica apare ca forma curenta de politica culturala, subiect al miscarilor studentesti din America anilor '60, etc. Se pune întrebarea cui apartine decizia de normalizare în actîunea de normalizare propriu-zisa? Daca vom încerca sa gasim raspunsul cuvenit luând în seama o serie de cazuri ale secolului 20, vom vedea ca aceasta se afla în mâna grupului de putere care este si cel conducaror. Valoarea consensuala a normalitatii este esentiala pentru perceptia unei societati în care modelul modern/postmodern ofera un temei de rescriere a normalitatii. Literatura moderna s-a constituit ca teren al criticii normalitatii, a explorarii exoticului, ex-centricului, a ceea ce este înafara limitelor sigure ale normalitatii. În acelasi timp literatura a asigurat, printr-o buna parte a ei, pastrarea unei "normalitati" cucerite prin structurarea canonului, cum apare de pilda ororarea transgresarii tabuu-rilor în tragediile lui Sofocle, imaginea lumii ca teatru în cele ale Shakespeare, (efectele secularizarii), discontinuitatea comunicarii sî criza transcendentei în teatrul abnsurdului etc. Dar mai cu seama în romanul modern, chestiunea normalitati/normalizari este de o importanta covârsitoare, deoarece prin traditia marelui roman realist, în roman ni se propun modele de realitate (fictiva) cum este de pilda cel din 1984 , care angajeaza viziuni diferite asupra societatii umane si a experientelor acesteia.

XII. Crizele identitatii si reprezentarea alteritatii.

Termenul "identitate" si-a cucerit o faima nemeritata, un loc pe care altadata îl râvnea câmpul de putere al ideologiei. Se afirma redundant nevoia de identitate, ori importanta alteritatii, cu dorinta de a schimba de fapt o ierarhie culturala, sî nu pentru a deschide subiectul discutiei. Identitatea si alteritatea sunt în mod curent instrumente pentru politici culturale. Grupuri de diferite orientari, comunitati, indivizi, statul national, cultura nationala îsi clameaza dreptul la identitate, de obicei întelegând prin aceasta un fel de putere care le-a fost luata de catre un altul, si pe care acum pot finalmente sa o puna în practica. Problema identitara are radacinele ei filosofice (idealismul german, Fichte si Schelling), psihanalitice (de la Freud la Lacan), politice, (chestiunea reprezentarii poliotice si a simbolismului politic), nu în ultimul rând al antropologiei culturale, pentru care identitatea sî alteritatea sunt concepte centrale ale omului din totdeauna. Fundamentul problemei ramâne o chestiune de hermeneutica, întelegerea raporturilor între un ipse si un idem( Ricoeur), sau cu alte cuvinte distribuirea sî redistribuirea rolurilor dintre cele doua laturi ale identitatii. În privinta alteritatii, a pre-figurarii celuilalt, literatura secolului 20, si înapoia acesteia mentalitatea acestui secol, dovedesc diferite perceptii ale alteritatii, înfluentate de interpretarile concurentiale, asa cum acestea au fost asezate de experienta religioasa, care în sens weberian ramâne matriciala pentru cultura secolului 20. Identitatea nu poate fi perceputa înafara unui imaginar al ei, si ca în cazul alteritatii, acest imaginar este de fapt segmental, deconstruibil, si nu asa cum ni s-a aratat în diferite ocazii unitar, construit în jurul ideii de puritate rasiala, neam, cultura originara si autentica, estetism, poporanism, etc. Identitatea sî alteritatea cer un exercitiu de gândire care sa depaseasca radicalismele de orice fel, desi pentru a se impune atentiei, identitatea si alteritatea au trebuit sa devina radicale în contexte diferite, acum desuete. Cazul identitatii nationale este elocvent. Dar exemplele se pot multiplica cu motivul identitatii masculine, profesionale, prin aceasta observându-se un proces de spargerea a nucleului tare al identitatii. Mai mult ca oricând, identitatea se dovedeste a fi un deziderat mai mult decat o realitatea, deoarece este tot mai dificil de dovedit ca componentele ei se întrunesc într-adevar într-un cerc unitar în interiorul unei realitati unitare, si nu sunt aduse pentru un scop de putere de autorul unei asemenea viziuni.

Problema alteritatii nu este doar o chestiune a secolului 20, ea strabate întreaga istorie a literaturii europene. Fictiunea autorului de fictiune, romanul este o carte despre alteritate ca joc estetic, potentialitate cognitiva. Din acest punct de vedere se pot urmari câteva piste care descriu traseul problematic al alteritatii. Întâi de toate, sa evocam registrul religos al alteritatii, în care de partea cealalta a omului se afla Dumnezeu, relatia de definire a omului fiind data de ceea ce s-a numit "dupa chipul si asemanarea" divina. În aceast stagiu al alteritatii, omul se gaseste în fond descris de un "autor" non-uman, la care încearca sa se raporteze continuu. Sau altfel spus, omul care încearca sa se defineasca prin non-umanitatea sa eterna. Iata o prima dificultate de a da un sens actual al alteritatii. Alteritatea ne da mereu un plan "vechi" care nu se prea ia în seama, cei de azi fiind mai degraba preocupati de aspectele politice ale acesteia, care nu sunt desigur de neglijat, dar nu sunt cele esentiale. Sau, dintr-o alta perspectiva, daca recunoastem dualitatea funciara a omului, cum spune Pascal "nici animal, nici înger",ambiguitatea sa profunda din care trebuie scos prin pariul credintei, alteritatea îsi gaseste o rezolvarea satisfacatoarea având înaintea sa modelul unui urcus spiritual, dominat de dorinta de sfintenie, asceza a umanului. Secularizarea în care societatea a plonjat odata cu modernitatea a gasit alta utilitatea acestei asceze, anume transformarea ei într-un cult al muncii, succesului, contractualismului, si prin extensiune a separarii puterilor. O a doua dificultate în definirea alteritatîi este punctul în care intervine idea separarii puterilor care modificat de doua sute de ani cursul istoriei umane. Raportul dintre individul uman si suveran, apoi dintre om si om este o alta definire a alteritatii, a celei secularizate desigur. Mai departe, daca privim chestiunea alteritatii la nivelul imagologiei grupurilor etnice, raselor, partidelor ne dam seama de anvergura problemei, de contextualitatea sa culturala. Cu toate acestea atât identitatea cât si alteritatea sunt cotidian chemate la existenta, de la cartea de identitate la imaginarea celuilalt ca coleg de munca, etc. Solutiile date identitatii si alteritatii sunt si ele vechi, dragostea crestina pentru registrul religios, modelul democratic si republican pentru societatea secularizata, respectarea drepturilor cetateanului, trecerea de la natiunea etnica la cea civica.

XIII. Dilemele imanentei în societatea postmoderna / postcoloniala. Problema mortii si religiozitatii.

Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial aduce pentru Europa si întreaga lume vestica, care inaugureaza o cultura euro-atlantica, doua probleme pe care le consideram fundamentale pentru literatura europeana si mentalitatile din aceasta arie culturala, anume prabusirea sistemului colonial, si nasterea discursului post-colonial, iar pe de alta parte renasterea religiozitatii ca factor activ mai cu seama în Europa de Est, pentru evaluarea culturii în genere, a mentalitatii în special. Având în vedere dimensiunea problematicii, în cele ce urmeaza vom recurge la o sumar al acesteia, mai curând decât expunerea in extenso. Mai întâi, modelul discursului post-colonial propune o alta raportare între culturi si reprezentantii acestora, intelectuali, scriitori si artisti, metropolitani si ex-coloniali, care se aseaza pe un alt aliniament decât mandarinii culturali ai colonilor de altadata. Un caz aparte il reprezinta evaluarea culturii din epoca comunista, pentru care un scriitor cum este Milosz, (pentru a ne referi la bibliografia propusa), nu are formule de compromis. Nu se poate însa pretinde ca intreaga literatura a epocii comuniste cade sub blamul colaborarii cu cenzura, cu alte cuvinte a nega ceea ce s-a întâmplat cun încercarile de depasire a acesteia. Numeroase componente ale discursului post-colonial, cum sunt cele ale definirii subalternului, a conditiei expertului local, a marginalitatii în contrast cu centralitatea culturala a metropolei, a reformei, a imagologiei se reflecta în deconstructia culturala a unui sistem de putere, in care chestiunea hegemoniei se poarta fie în termenii post-marxismului, post-structuralismului, ori a antropologiei culturale care formuleaza de fapt accentele acestui criticism de tip nou. Literatura tarilor post-coloniale este în momentul de fata într-o continua evaluare, si nu numai scriitorul altadata exotic este studiat ci si literatura unor grupuri etnice considerate "minoritare" din literaturi majore.

Reîntoarcerea religiosului în mentalitatea secolului 20, implicit în literatura acestui secol arata pe de o parte latenta religiosului într-o lume care se declara secularizata ( mai cu seama în estul Europei) si o serie de factorii noi care privesc aceasta problema, cum sunt cele legate de bio-etica.

Lista autorilor si operelor de referinta

1. Braine, John-Drumul spre înalta societate

2. Breban, Nicolae-Bunavestire

3. Camus, Albert-Ciuma, Omul revoltat

4. Gasset, Ortega y-Tema vremii noastre, Revolta maselor

5. Grass, Günter-Toba de tinichea

6. Joyce, James-Oameni din Dublin

7. Kafka, Franz-Procesul, "Metamorfoza"

8. Kundera, Milan-Gluma

9. Lampedusa, Tommaso di-Ghepardul

10. Mann, Thomas-Muntele vrajit, "Moartea la Venetia"

11. Orwell, George-1984

12. Petrescu, Camil-Patul lui Procust

Lista lecturilor critice de seminar (în functie de tema )

I

1. Weber, Max, Etica protestantismului si spiritul capitalismului, pp. 108-183

2. Giddens, Anthony, Consecintele modernitatii, cap. I, II.

3. Calinescu, Matei, Cinci fete ale modernitatii, pp. 23-87, 221-261

II

1. Gadamer, Hans-Georg, Mostenirea Europei, pp. 121-209

2. Bourdieu, Pierre, Ratiuni practice, cap. III

3. Marino Adrian, Comparatism si teoria literaturii, 23-88

III

1. Bourdieu, Pierre, Regulile artei, pp. 68-124, 182- 186, 260-266, 297-331

2. Bull, Malcolm, ed. Teoria apocalipsei si sfârsiturile lumii, partea treia.

3. Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, cap. 2, 3

4. Connor, Steven, Cultura postmoderna, cap. 4

IV

1. Schiller, Friedrich, Scrisori estetice despre educatia umanitatii, scrisorile 1, 2, 3, 5, 7, 9, 11, 15, 22

2. Gasset, Ortega y, Dezumanizarea artei, pp. 28-64

3. Gadamer, Hans-Georg, Actualitatea frumosului, pp. 15-143

V

1. Habermas, Jürgen, Constiinta morala si actiune comunicativa, cap III/1.

2. Foucault, Michel, Ordinea discursului.

VI

1. Nietzsche, Friedrich, Amurgul idolilor, ("Cum a ajuns in sfârsit lumea adevarata o fabula", "Problema lui Socrate", "Amelioratorii omenirii", "Ciocanul graieste")

2. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, cap. XI, XII.

3. Berlin, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, pp. 200-253.

4. Milosz, Czeslaw, Gândirea captiva, pp. 64-90, 188-216.

VII

1. Foucault, Michel, "Trebuie sa aparam societatea", pp. 20-96

2. Sloterdijk, Peter, Critica ratiunii cinice, cap. 3.

3. Ricoeur, Paul, Conflictul interpretarilor, cap. IV.

VIII

1. Giddens, Anthony, Transformarea intimitatii, cap. 1, 2, 3, 5, 9.

2. Bataille, Georges, Erotismul, partea a doua.

3. Simmel, Georg, Cultura filosofica, pp. 58-93

IX

1. Gellner, Ernest, Cultura, identitate si politica, pp. 173-251

2. Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului, pp. 11-36, 56-71, 110-127, 187-219

3. Huntington, Samuel, Ordinea politica a societatilor în schimbare, cap. 1, 2, 3.

3. Cioran, Emil, Pe culmile disperarii.

Conf. Dr. MARIUS JUCAN